luni, 18 noiembrie 2013

Dreaming or what?

Să vezi filme româneşti online fără a downloada de te miri unde? Se poate?
Mie aşa mi se pare. Iniţial nu prea mi-a venit să cred.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Fuga în nori şi un zbor scurt.

Te-ai trezit vreodată printre nori?
Eu da.  
Eram mică. Am deschis ochii şi pe geamul casei bunicilor am văzut numai alb. Un alb imaculat, fără nicio urma de crengi sau dealuri. Am zburat cu casa o buna bucata de vreme, exact ca şi Dorothy în Vrăjitorul din Oz. Aaaa, ce bine mă simţeam, pluteam şi pluteam, eram printre nori pufoşi şi albi. Apoi, după o vreme, mi-am făcut probleme, şi dacă e chiar aşa cum cred, oare unde aş ateriza? Sau să rămân aici printre nori? Dar oare cum o să mă descurc singură, oare nu o să îmi fie urât? 
Întrebări cu greutate şi fără o rezolvare clară au început să plutească odată cu mine, însă ele pluteau în căpuşorul meu.
Nu auzeam pe nimeni, semn că imaginaţia mea nu era bogată, era chiar realitatea.
Speriată, m-am sculat din pat şi am fugit la geam să văd, nu se zăreşte chiar nicio urmă de pământ? Măcar să văd pe unde sunt.
De pe geam am văzut primele crengi ale părului din faţă şi terasa. 
Era doar ceaţă. O ceaţă densă şi alburie de toamnă târzie. Uf, am spus uşurată, ce bine, sunt încă pe Pământ!
Apoi, treptat, a început să îmi pară rău.

marți, 12 noiembrie 2013

Între două anotimpuri mi se face dor de vară.

Înscriere la CARMEN.








duminică, 10 noiembrie 2013

Stromae - Formidable (ceci n'est pas une lecon).

De la binecunoscutul "Alors on danse", până ceva mai recent, nu am mai ascultat nimic de la Stromae. "Alors on danse" a fost un cântec pe care îl auzeai peste tot, însă atunci nu am avut curiozitatea să mai ascult şi altceva de la el (dacă stau bine să mă gândesc, nu prea am avut timp de asta).
O bloggeriţă vorbea la un moment dat de el, aşa că m-am pus pe ascultat, începând cu "Papapoutai". Nu ştiu să spun ce îmi place la el. Dar îmi place. Poate pentru că se simte că pune suflet, poate pentru că fiind belgian cântă în franceză (deşi soarta l-ar fi putut la fel de bine să-l facă să cânte în germană), iar mie îmi place franceza (nu că aş cunoaşte-o pe cât îmi place).
"Formidable" este povestea unui bărbat părăsit, nefericit. Videoclipul este foarte tare şi cred că nu putea să exprime mai bine de atât starea acestuia. Zi ploioasă, înnorată, Stromae iese de la metrou mort de beat şi vorbind aiurea "Formidable, formidable/Tu étais formidable, j'étais fort minable,....etc". În staţia de tramvai Avenue Loise din Bruwelles oamenii se uită ciudat la el, unii îl ocolesc, alţii îi filmează. Apar clipuleţe pe net cu el beat, ca după câteva zile să lanseze videoclipul. Şi totul a fost filmat cu un telefon.
Poate unora li se va părea ciudat, însă eu sunt adepta principiului că farmecul stă uneori în lucrurile simple.
Ideea cântecului a pornit de la o experienţă personală a cântăreţului care a fost abordat la un moment dat, când era cu prietena sa, de un om al străzii care l-a întrebat "Alors, vous vous croyez beau?".




marți, 5 noiembrie 2013

Copacul capătă înţelepciune.


Înscriere la CARMEN.

Am făcut un băiat să plângă.

Am făcut un băiat să plângă.

În oala mea de vrăjitoare am pus de toate. Vroiam o vrajă ascunsă, dulce, parfumată, roşie ca sângele. Mi-am pus şorţul (ce, credeţi că vrăjitoarele nu au şorţ?) şi mi-am cules din grădină cele trebuincioase, o picătură secretoasă de aici, un pumn de secrete de colo, o mână de secretoşenii de dincolo. Şşşşşş, nu am voie să spun mai mult! Grădina mea unde copiii înfloresc toamna, iar primăvara rândunicile aduc pufuşori pe care îi presară ca să iasă fragi.
Am pus oala pe plita - doar vrăjitoarele cele mai bune au plite incorporabile - şi apă fermecată în ea. Apa a început să bolborosească în barbă poveşti nemuritoare şi să-şi cheme verişorii aburi la un ceai. O pulbere lucioasă am adăugat şi-am mestecat, am mestecat, am mestecat, am şoptit magii şi incantaţii de la bunici cu păr de caier adunate. Toate tainele vechilor rânduieli s-au adunat deasupra şi spuneau "Acum e momentul". Momentul în care universul şi-a vărsat nemărginirea, iar petalele moi ale stelelor sacrificate de acesta au căzut cu zgomot surd de antimaterie. Aha! Am exclamat triumfătoare şi am pus un capac să nu iasă faptele de-acolo. Capacul dârdâia nemulţumit că trebuie să ţină sub el atâtea şi pufăia din când în când nervos. Când mirosul mi-a dat de ştire că vraja s-a înfăptuit, capacul l-am smucit cu o privire şi am lăsat să mi se desfăşoare în faţă toate minunile copilăriei. Fiecare amintire am pus-o într-un pocal de argint transparent şi am ferecat-o cu rochiţe de volbură albe.
Soţul, ca un soţ bun de vrăjitoare ce este, mi-a adus mătura. Mă pregăteam să aduc înapoi din trecut alte gusturi pe care unii le consideră apuse. Iar el a rămas acasă să caute pe internet oferte de cuptoare incorporabile. Vrăjitoarele sunt ele vechi în această lume, dar nu sunt învechite.
Am cutreierat munţi învăluiţi de poveşti stranii cu zâne, dealuri arse de suflul dragonilor aurii, câmpii înflorite cu flori de mac şi stânci spălate de valuri albastre. Şi am găsit ce căutam, în colţul inimilor topite de dor.
Când am ajuns înapoi, în bucătărie am găsit un cuptor de la Hotpoint Ariston ce abia aştepta să recreeze gustul copilăriei. Am zâmbit în sinea mea. Ce ţi-e dom'le cu tehnologia de azi, vechile vrăjitoare trebuiau să aprindă cuptoare, să pună ceaune pe focuri de lemne, iar acum, înfăptuirea unei vrăji bune este la o distanţă de apăsare a unui singur buton

Am pornit vijelios, aveam multă treabă. Praf alb ca ninsoarea plutea printre degete, valuri albe de duioşie se împleteau cu galbene fiinţe prinse-n coji, iar pomada se alinta sub raze dulci de lapte. În faţa mea se desfăşura un dans frenetic, încolăciri şerpuitoare într-un vas de lemn de dragon ce te ameţeau dacă te uitai numai la ele. Linişte. M-am apropiat de încleştarea alburie, am măsura-o din ochi, iar bufniţa Magda ce stătea pe umărul meu mi-a spus că ei îi miroase a gata. Foarte bine, am acoperit-o cu un ştergar de pânză moştenit de la străbunica vrăjitoare, ţesut la război. Acesta mormăi satisfăcut şi cuprinse aluatul cu toate cele patru colţuri ale sale. Plămădeala ce-am creat-o din pulbere de ninsoare albă şi câteva nuci începea să crească şi să prindă formă de cozonac. Cuptorul la înghiţit cu poftă şi l-am lăsat aşa două ore ca să îşi vadă de ale lui. Când cozonacul s-a rumenit, cuptorul s-a trezit brusc şi a început să ţiuie disperat că nu-l aude nimeni. Atunci am strigat la el să se potolească, că doar lângă el eram. Am deschis uşa cuptorului, iar două mâini din fuioare de amintire l-au scos uşor pe masă. Mmmmm, minunat! M-a izbit un dor nebun ce m-a trimis din nou în trecut. Eram mică, mică şi bunica mea, Vrăjitoarea Marea, scotea cozonacii din oale. Mirosea a Crăciun şi cetină de brad.

Am făcut un băiat să plângă.

Un suflet zbuciumat, ce se lupta cu propiile-i genuni. Stătea drept şi aparent nimic nu părea să-l doboare. Pe dinăuntru ghem de contrarii, pe dinafară stâncă fisurată. Târa lanţurile-i grele din copilăria ce acum se pierdea în zare. Miros de valuri din Marea Neagră adusese cu el şi o tristeţe nemăsurată. Un copil-om. Un om în devenire, care stătea între două lumi, cea trecută de râul Styx - cu inima- şi cea de acum -cu trupul-  unde se descurca singur. Viaţa din care fusese zămislit era în cer şi-l mângâia acum doar cu lacrimi de ploaie. Cealaltă viaţă, prezentă însă doar prin neprezenţa ei, pleca odată cu valurile mării şi venea rar să mângâie odorul nemângâiat, ca tată. Doar două suflete îl mai purtaseră în braţe până când...până când au plecat şi ele. Departe, acolo unde doar îngerii mai pot vorbi cu ele.

Nu, nu l-am făcut să plângă din dragoste. Nu e vorba de iubire neîmpărtăşită aici.
Am făcut un băiat să plângă cu dulceaţă de trandafiri şi cozonac cu nucă. I-am adus aminte de dulceaţa de trandafiri făcută de bunica lui, cel mai drag om de pe pământ, singura care îi fusese alături atâta timp şi care plecase de curând printre îngeri. A luat prima linguriţă de dulceaţă şi a înghiţit-o cu lacrimi. Apoi a mâncat o felie de cozonac.

Am făcut un băiat să plângă.
Dar i-am alinat sufletul.
Cu dulceaţă de trandafiri şi un cozonac.


Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

luni, 4 noiembrie 2013

Povestea lui Coşulescu Trandafir.

- Bună ziua, mă numesc Coşulescu Trandafir şi am venit în graba mare să împărtăşesc cu voi cea mai mare problemă a mea. O problemă gravă!
- Bună ziua şi bine ai venit la Asociaţia coşurilor anonime. Puteţi să ne spuneţi ce s-a întâmplat?
- Păi, sigur! Să vă spun cum a început totul. Am ieşit odată la plimbare pe un ten plin de sebun şi îmbâcsit. Mi-a plăcut atât de mult, încât acum nu mă mai pot lăsa de acest hobby. În primul rând, să vă zic câte ceva despre mine. Aşa cum o arată şi numele meu, eu sunt frumos, sunt frumos ca un trandafir şi nu înţeleg de ce se luptă atât de mult lumea cu mine. Sunt rozaliu spre roşu şi sunt tare încăpăţânat. Sunt total independent şi ies la plimbare pe feţe doar atunci când vreau eu. Îmi plac surprizele, în cosecinţă, fac multe surprize. Dacă aţi vedea ce reacţii isc! Nu mă dau eu bătut uşor de felul meu şi în orice luptă ies victorios. După părerea mea, mă asortez la orice, la rochii de seară, la costume de nuntă, la ţinută de servici, la uniforma şcolară. Dar cel mai mult, îmi place să merg la întâlniri amoroase, la întâlniri de 10 ani, la prima zi de liceu şi să fac oamenii de ruşine. Eu am personalitate şi îmi place să fiu mereu în centrul atenţiei.
Îmi amintesc cu plăcere de ultima mea aventură, când şi pe acela, fond de ten se numeşte, l-am făcut de ruşine. Tocmai ce intrase tipa la liceu. Vă daţi seama, în prima zi trebuie să te prezinţi bine, faci noi cunoştinţe, colegi noi, băieţi din clasele mai mari, fetele mereu consideră că trebuie să fie cele mai frumoase, se îmbracă cu grijă cu ce au mai frumos şi se parfumează. Trebuie să arate impecabil. Aşa că eu mi-am făcut apariţia chiar în ziua cu pricina. Vai, frumosul de mine. De obicei, prima zi la mine este cea mai bună, atunci sunt în vervă şi la potenţial maxim. Mare, puternic, semeţ, strălucesc ca o stea pe cerul negru. Mda, tipa nu prea a fost încântată. Ne-am luptat ceva. Ea dă cu spirt. Eu, nimic. Ba chiar din contră, mă umflu şi mai tare, îmi încordez muşchii. Tipa dă să mă scuture puţin. Eu nici aşa, mă fac şi mai mândru şi mai frumos. Dă cu fond de ten. Îhî, o victorie parţială, căci drept e că nu am mai văzut nimic, dar după pufăiturile ei am înţeles că încă mai eram vizibil. Şi chiar nu a avut ce face, nu putea să nu meargă în prima zi de şcoală că nu se cădea şi o luau profesorii mai apoi la ochi, mai ales noua dirigă. Săraca, supărată a pornit spre şcoală. Eu, fericit nevoie mare. Toată lumea cu care s-a întâlnit m-a lăudat, fapt ce m-a făcut să fiu şi mai fericit. Aşa că, tocmai când a ajuns la şcoală şi a început să facă noile cunoştinţe, eu mi-am luat batista şi am reuşit să şterg fondul de ten de pe ochii mei şi am ieşit în lume. Ohooo, ce excursie frumoasă am avut, am văzut o grămadă de chestii, mai ales feţe oripilate şi zâmbete maliţioase.
Cam asta a fost tot...ultima mea zi fericită. Offfff!
Coşulescu Trandafir se lăsă să cadă pe scaunul de lângă el, cu mâna pe frunte, supărat rău.
Reprezentantul Asociaţiei Coşurilor Anonime încercă să-l facă să vorbească. Trebuia să îl facă neapărat să vorbească pe acest coş! Se pare că de informaţiile ce le oferea acesta depindea soarta întregii coşerimi.
- Domnule Coşulescu Trandafir, vă rog, dar vă rog mult, cu ultimele puteri, spuneţi-ne şi nouă ce s-a întâmplat mai departe.
- Nu ştiu cum o să pot să vă povestesc totul! Sunt de-a dreptul traumatizat. Nu mai am unde să mă plimb şi ultimele atacuri asupra mea au fost de-a dreptul dezastruoase! Eu eram cel mai tare, cel mai puternic, iar acum, am început să am îndoieli serioase. Bine, încerc să mă adun şi să vă spun totul. V-am pregătit şi un material foto ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face.
Coşulescu Trandafir îşi luă mapa şi începu să facă prezentarea.
- După ce am făcut-o pe tipa aceea de minune, lucru de care sunt tare mândru (şi zâmbi malefic), într-o zi m-am trezit că nu mai am unde să mă plimb cu plăcere. Aşa cum v-am mai spus, mie îmi plac plimbările pe tenuri pline de sebum şi îmbâcsite, ca şi vouă de altfel.
Se auzi un îhâmmm general.
- Ei, uite, m-am trezit că nu mai am unde să mă plimb, nici seara şi nici dimineaţa! Tenul ei a devenit dintr-o dată curat, dar nu uscat, căci să vă spun drept, dacă era uscat măcar aveam o satisfacţie (râse din nou maliţios). După cercetări serioase, am aflat că de vină este acesta. Şi scoase o fotografie cu un gel spumant antimicrobian.
- Uitaţi! Priviţi! Să ştiţi cine este de vină! spuse plimbându-se cu fotografia în mână ca să vadă toţi membrii asociaţiei.

Apoi continuă.
-Ba mai mult, eu ştiam că dacă ea se spală pe faţă, oricât s-ar strădui, prietenele mele, micile impurităţi, erau mereu la datorie, iar eu puteam să mă inflamez liniştit. Acum au dispărut! Au dispărut!
Un oooooo prelung se auzi în sală. Coşurile prezente erau deja terifiate.
- Uitaţi aici! Vă prezint vinovatul: Fluidul antiseptic purificator!
Sala plină ochi de coşuri începu să huiduie.

Coşulescu Trandafir continuă cu emfază:
- Dar ce spuneţi de asta! Am fost pleznit efectiv într-o bună dimineaţă cu o palmă de ulei de gălbenele! Ca mai apoi să aflu că era de fapt o cremă ce stopează secreţia de sebum, cicatrizează urmele lăsate de mine şi pe deasupra este şi antiseptică...şi o lacrimă îi curse uşor...ce am făcut oare să merit asta, unde am să mai ies eu la plimbare!
Sala întreagă îl compătimea pe Coşulescu Trandafir şi se temea de consecinţele acestei noi arme dezvoltate împotriva lor.
- Uitaţi aici, şi ridică o planşă cu fotografia temutei arme!

Apoi, cu o privire pierdută în mulţime, arătă cea mai periculoasă dintre arme.
- Aceasta este o adevărată armă de distrugere, în 60 de minute eşti gata! Aşa ceva nu am mai întâlnit nici chiar eu, care sunt un veteran! L-am văzut pe vărul meu cum a pierit efectiv sub ochii mei. Oftă îndurerat, cu ochii în pământ.
- Dragii mei, cred că vremurile noastre au apus, apoi ridică şi penultima planşă.

- Nu mai  am aproape nimic de adăugat. Însăşi urmele trecerii mele pe faţă au fost ascunse foarte bine, spuse stând cu mâna sus, arătând şi ultima planşă. Plângea de-a binelea.
- Atât am avut de spus!


Plânsete, ţipete, coşurile fugeau care încotro dar nicăieri, în sală se iscase o isterie generală. Preşedintele Asociaţiei Coşurilor Anonime încerca din răsputeri să ţină lucrurile sub control. Cu ultimele puteri răcni şi reuşi să potolească într-o oarecare măsură nebunia. Cu răsuflarea tăiată, terifiat şi el de ceea ce se prefigura, îl întrebă pe Coşulescu Trandafir:
- Trebuie să ştim numele acestei armate ce s-a abătut asupra noastră! Trebuie!
Coşulescu Trandafir, îndurerat, spuse:
- Gerovital Plant Stop Acnee se numeşte. Şi cu ochii strălucind a mânie adăugă - de la Farmec!
Din acel moment, soarta coşurilor a fost pecetluită, iar Asociaţia Coşurilor Anonime s-a desfiinţat ulterior pe motiv de lipsă de membrii.

Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Vai, bade, viaţa asta!

Satul românesc, peisaj mioritic plin de poezie şi de vechi rânduieli din care noi încă ne hrănim emoţiile. Când mă gândesc la satul românesc, în minte îmi apare o casă cu acoperiş de paie şi un tablou de iarnă, cu nămeţi cât casa, cu fumul străveziu ieşind din coş şi poveşti la gura sobei. Văd un farmec aparte pe care alte locuri străine nu au reuşit să-l recreeze pentru mine nici măcar pe aproape. Da, ştiu, e posibil să fiu în mod frenetic paralizată mintal de naţionalisme, ce să fac, chemarea străbună e prea puternică.
Am crescut în astfel de locuri, am avut frumoasa şansă să am bunici la sat, acolo unde am petrecut mai toate vacanţele copilăriei mele. Şi de acolo am cules şi cele mai frumoase amintiri. 
Vara era o nebunie. Dacă în celelalte vacanţe unii copii dădeau mai rar, în vacanţa mare se adunau de te miri de unde, plus cei loco. Făceam o gaşcă nebună, nebună ce se aduna în ceas de seară la vechea şcoală şi ne petreceam timpul cum ştiam noi mai bine şi mai frumos.
Povestea mea nu e legată de gaşca noastră, ci mai degrabă de ceea ce am urmărit împreună într-o seară. Atunci am comparat totul cu o mică scenetă de teatru, cu actori foarte buni, poate aş fi putut spune chiar foarte naturali. O poveste de sat românesc, din genul celor ieşite în afara romantismului ce poate plana asupra ideii a ceea ce este el.
În acea seară lipsea unul dintre noi şi fiindcă nu aveam de gând să îl lăsăm să stea liniştit acasă, am pornit grămadă să-l scoatem din bârlog. Ne-am înfipt toţi în poarta sa şi am făcut tărăboi care mai de care, numai să-l facem să iasă. Era acel partener de joacă de când eram mai mici cu care, din nefericire pentru mine, ajungeam în aceeaşi echipă la pac-pac. Aşa e când te joci cu băieţii, ieşi ca fată mereu în dezavantaj când se pregătesc echipele. Ajungeam noi, "echipa lui frunză-verde", mereu "împuşcaţi" de ceilalţi tocmai fiincă el era un zăpăcit şi jumătate care în loc să fie vigilent, era mereu cu capul în nori după avioane. Uf!
Aşteptând noi să iasă, vedem o momâie care venea agale pe drum. Era întuneric deja, însă după bolboroseli şi după căciula ce se profila uşor, am identificat rapid cine era.
Vizavi de casa prietenului nostru era o curte mai pricăjită, ca să să spun aşa, cu o căsuţă pe măsură. În ea locuia o femeie, Delia se numea, care săraca era puţin mai înapoiată la minte din naştere, dar laudă ei, se întreţinea singură singurică şi avea de toate. Avea o mică grădinuţă, câteva găinuşe şi o văcuţă. Cu toate astea, se ţinea bine şi nu ducea lipsă de gagii. Ca după ea, dar ce mai contează? Şi da, momâia ce se apropria era iubitul ei care, abţiguit puţin şi înflăcărat de focul paharelor, venea la ea. El avea şi job, că altfel nu l-ar fi luat, era cioban la oi. Şi vine săracu tot aşa, pe două cărări, intră pe poartă şi ajunge la uşa ei. Uşa închisă, lumina stinsă, Delia doarme. Bate la uşă şi începe să strige "Hăiiiii, hăiii". Uşa închisă, lumina aprinsă, Delia trează şi nervoasă "Da ce vrei la ora asta, io ţi-am zîs să vi când să vi, nu acuma. Ia vezi-ţi de drum şi lasă-mă-n pace!"
"Hai tu, că io te iubesc, lasă-mă în casă"
Şi Delia nu şi nu. Că n-o venit când trebe, că mai îi şi bat pe deasupra, nu şi nu!
"Da io sparg uşa" răcni el, deşi uşa, şi din carton să fi fost nu ar fi dovedit-o, aşa era de pricăjit.
Şi dăi la uşă, şi cată lemn să spargă uşa, şi calcă cu bocancii castraveţii Deliei şi una bucată Delia şi mai nervoasă. 
Vede că nu-i dă de capăt uşii, se duce la geam.
"Hai tu Deliuţă dragă, lasă-mă să intru".
"Dute-n treaba ta omule, tu la mine nu mai ai ce să caţi"
"Da io sparg geamul"
"Atâta îţi trebe numa, c-apăi vezi tu" şi deschide geamul, prevăzătoare, ca să nu-l spargă fiorosu. Geam de casă de munte, pe unde nu încape decât o mâţă moartă de foame.
Şi dă fiorosu să intre, aşa bat cum era şi vine Delia şi îi dă o tigăiuţă în cap "Nah, ieşi afară", zdrang una, zdrang două, fiorosu ameţit "Ioi, vai", bagă cumva un picior pe geam, zdrang încă una, cade în fund, se ridică, s-ar băga cu două picioare, da' nu poate, se dezechilibrează, cade pălăria de cioban, na, bai, aia musai să stea pe chiflă, ia căciula, iară vrea să intre, nu poate, Delia face de nervi cafea, zicând-i sudălmi câte şi mai câte. Năcăjit omul, vede că nu poate. O mai roagă odată "Delie, şi io amu ce fac, unde să dorm?"
"Da dute la găini şi te culcă în coteţ"
Pesemne trudit de-atâta luptă cu uşa şi geamul, sau poate vrând să-i facă în contră Deliei, poate chiar să o impresioneze cumva şi să îl lase mai apoi înăuntru, cumva resemnat, zice "No bine tu Delie, dacă aşa zâci tu, m-oi culca la găini". Şi se duce omu şi se sfădeşte cu găinile, şi îşi face loc frumuşel în coteţ printre pene şi cu găinile profund nemulţumite cârâind.
Se aşternu liniştea. Delia îşi bea cafeau bodocănind încă furioasă. Şi curând, auzirăm noi un sunet ciudat. Or fi găinile...ori ciobănaşu nostru doarme? Clar, ciobănaşu sforăia, îşi găsise fericirea în braţele unor puicuţe şi era deja în lumea norişorilor pufoşi.
Noapte bună copii, 
Şi-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea mea.
True story. 
(toată sceneta să v-o imaginaţi cu nişte spectatori râzând până la epuizare). Realitatea bate filmul!

Proba este sponsorizată de Reeja.ro.
Acest material a fost scris pentru SuperBlog2013.

vineri, 1 noiembrie 2013

Tu şi eu, o simbioză perfectă.

-Vii? a spus el.
Eram emoţionată rău, însă curiozitatea mea era dincolo de orice limită. Nu aveam aşteptări fiindcă era ceva nou pentru mine, iar chestiile noi şi care mă iau complet pe nepregătite nu au timp să-mi formeze aşteptări, idei despre ce sau cum va fi. Prezenţa sa mă tulbura destul de tare ca să îi dau vreun răspuns destul de inteligent şi să intru în acel joc în care dai de înţeles că nu, dar de fapt e da. Atracţia era prea puternică să pot să mai gândesc obiectiv. Şi da, muream de nerăbdare. I-am răspuns afirmativ fără să clipesc, furată de moment.
Avusesem de ales între el şi încă trei, însă el era cel mai frumos. Avea trăsături clar definite şi puternice, dar în acelaşi timp elegante. Un aer misterios îl învăluia, era exact picătura fermecătoare necesară ca o femeie să o ia razna. Mirosea a parfum de rafinament şi clasă. Un început frumos, am gândit eu.
Nici nu mi-am dat seama când am pornit, doar am observat că deja pe geam se vedeau desfăşurându-se clădiri parfumate cu lumina soarelui, oameni păşind pe perne de aer şi stropi de fericire udând parcurile. Ce ciudat! Oare visez sau e realitate?
O convorbire naturală, firească s-a legat între noi, aşa am aflat că avem pasiuni comune. Ne pasă, da! Ne pasă de lumea aceasta, de natură, de viitorul celor ce ne vor urma. Totodată, a dat de înţeles că e un spirit econom, ca şi mine şi mi-a spus că nu e greu de întreţinut.



Încă nu ieşisem din oraş, aşa că a fost nevoit de multe ori să oprească şi să repornească. L-am întrebat dacă nu îl deranjează asta, iar el s-a uitat la mine.
-Hm, nu ştii cu cine ai de-a face, pot trăi din asta!, apoi a zâmbit discret.
Asta m-a făcut să am încredere în ceea ce reprezenta el.
Mi s-a descris ca fiind un tip neconvenţional, că nu este ca toţi ceilalţi şi că i-ar face plăcere, dacă vom fi împreună, să ne plimbăm. Plimbări lungi prin ploi şi culori tomnatice, prin veri toride şi leneşe, prin ierni îngheţate şi albe, în vacanţe de neuitat. Mă uitam la el şi nu îmi venea să cred! Eu însumi nu sunt o persoană convenţională, îmi place noutatea, ieşirea din rutină, viaţa şi mai ales plimbările. Împreună mi-a promis că mă va duce până la nori şi înapoi.
- Dar inima ta? Eşti sigur că vrei să mi-o dai?
Aşa am aflat că el are două inimi, una pasională, înflăcărată, puternică, care-i punea sângele în mişcare şi cealaltă, care-l propulsa spre infinit. Şi mi le oferea mie pe ambele. Câtă iubire poate încăpea în două inimi? Nu puteam decât să mă simt flatată.
-Nu mă crezi că încep să te iubesc, spuse el? Şi îmi arătă pe un ecran toate fluxurile de energie care circulau în fiinţa sa.
Cine ţi se deschide aşa de la prima întâlnire? Oare era doar o tehnică menită a mă impresiona sau chiar era adevărat tot ce încerca el să îmi sublinieze? Că este pentru mine, că sunt pentru el, că este puternic, că va avea grijă să mă simt alături de el perfect...
Încercam să mă conving eu pe mine însumi că nu este perfect şi că nu ne chiar potrivim, poate de frică să nu fiu dezamăgită sau că nu aş putea să-l strunesc. Dar eram deja cu mai mult de un picior băgată în această aventură ce se prefigura a fii minunată. Ştii cum e acel sentiment care te face să spui da cu toată fiinţa ta însă instinctul de conservare te face să fii puţin reticent şi să mai aştepţi până să ţi se confirme ceea ce tu deja simţeai?
Am ieşit din oraş şi ne îndreptam spre o staţiune de munte, mă cuibărisem confortabil, mă simţeam iubită şi protejată. Nici nu mi-am dat seama că începusem să mergem cu viteză, dar lin, se vedeau deja coamele munţilor învăluite în nori pufoşi, iar imaginile de la fereastră erau din ce în ce mai sacadate.


Doamne cât putea fi de relaxat când conducea! Îmi dădea o stare de linişte la orice viteză, aşa că am lăsat uşor capul pe spate încercând să îmi ordonez gândurile. Pentru o clipă am închis ochii şi am crezut că plutesc, plutesc spre un vis încă neîmplinit al meu, simbioza perfectă dintre mine şi el, un viitor împreună de durată, sănătos şi echilibrat. Pluteam.


Taci. Ascultă. Simte.
Dacă ţi s-a făcut pielea de găină înseamnă că ştii despre ce vorbesc.
În faţa noastră se desfăşura un peisaj minunat, munţi grandioşi, nori învolburaţi. Îmi doream să ajungem la acei nori, însă deocamdată pluteam pe propriul meu nor şi îmi era bine. "Până la urmă nu destinaţia contează, ci drumul în sine."


Am ajuns. Am coborât. Şi am spus:
-Deci, aşa arată înălţimile!
Ne-am privit şi atunci am ştiut. Simbioza perfectă dintre mine şi el. Viitorul părea că se aşterne de acolo sus la picioarele noastre. Nu mai pluteam, stăteam deja pe acel nor.
Toyota Auris Hibrid.


Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.
Imaginile sunt preluate de pe pagina de facebook Toyota. De pe aceeaşi pagină am preluat şi sloganul "Până la urmă nu destinaţia contează, ci drumul în sine."