miercuri, 30 octombrie 2013

Cina în familie.



Invitaţia la masă primită de familia LuxuryGifts a fost o surpriză extrem de plăcută. Tocmai ce ne mutaserăm în cartier şi nu prea cunoşteam multă lume. Stăteau aproape de noi şi tot ce ştiam despre ei era că se învârteau într-o lume mai aparte, cea a cadourilor. Tot cadourile au fost cele care ne-au îndreptat paşii spre această familie cu care am legat o relaţie de lungă durată. Soţul meu, în căutarea cadoului perfect a fost ajutat foarte mult de domnul LuxuryGifts care l-a îndrumat cu multă bunăvoinţă. De la început s-au înţeles bine, iar când domnul LuxuryGifts a aflat că suntem vecini a hotărât numaidecât să ne invite la masă.
Prietenele mele ştiau de această familie, astfel că nu am scăpat să nu le povestesc despre ei la o cafea. 
Am fost primiţi cu căldură de această familie minunată. La intrare am fost întâmpinaţi de doamna LuxuryGifts, o femeie blândă şi elegantă, cu părul uşor grizonat, căreia cu greu poţi să îi stabileşti vârsta. Avea părul strâns frumos la spate, astfel că i se vedeau cerceii superbi cu cristale Swarovski Blue Dream Parure Milano. Rochia ei albastră venea în completarea colierului "Midnight" ce se asorta cu cerceii. Nu era de mirare că alesese această culoare, căci ochii ei erau de un albastru ocean ce îţi pătrundea până în adâncul sufletului. Cu un zâmbet ne-a poftit în holul ce dădea larg spre living, ne-a rugat să ne lăsăm hainele şi să ne facem comozi. Nu am putut să nu observ ramele foto ce stăteau pe servanta din hol şi care cuprindeau întreaga familie în diferite ipostaze ale vieţii lor, nunta seniorilor LuxuryGifts, căsătoria copiilor lor, botezuri, călătorii. Nu numai fotografiile în sine mi-au atras atenţia, ele subliniind importanţa valorilor tradiţionale în această familie, ci şi ramele deosebite şi potrivite pentru fiecare eveniment în parte. Tot în hol, pe peretele opus servantei, se afla un ceas cu oglindă şi am zâmbit, cu siguranţă mi-ar fi prins bine şi mie unul, fiind o persoană ce are tendinţa să întârzie mereu.
În living se afla întreaga familie formată din seniorii LuxuryGifts, cei doi copii căsătoriţi ai lor, ginerele şi nora, precum şi copiii acestora, două fete şi un băiat, aceştia din urmă având între 5 şi 10 ani. Am intrat oarecum sfioşi, dat fiind faptul că erau aşa de mulţi şi nu îi cunoşteam (doar soţul îl cunoştea cu domnul LuxuryGifts), însă într-un timp extrem de scurt ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Am fost serviţi cu un aperitiv uşor şi am fost surpinsă de frumoasele furculiţe speciale pentru aperitiv cu cristale Swarovski. Fiind invitată în casa unei astfel de familii m-aş fi aşteptat să fie mai rigizi, poate mai cu nasul pe sus, însă din contră, m-au făcut să simt că aş face parte din membrii lor. Am avut timp suficient ca până la masă să studiez camera şi familia.
 Livingul avea un stil luxos, însă nu opulent. Bunul gust era la el acasă. Pe o măsuţă era aşezată o cutiuţă muzicală superbă, sub forma unui brăduţ cu cristale Swarovski, iar într-un dulap cu geam trona o minunată sabie. I-am pus câteva întrebări cu privire la aceasta Elizei, fata domnilor LuxuryGifts, care a fost tare drăguţă şi care mi-a dat câteva detalii, aşa am aflat că este Sabia templierilor, o sabie de Toledo.

Într-un colţ al livingului am remarcat un Tablou cu Castelul Peleş pe un şevalet, iar pe o masă un clovn din porţelan de Limoges cu cristale Swarovski.
Am fost poftiţi la masă de către doamna LuxuryGifts într-o încăpere situată chiar lângă living, unde ne aştepta o masă lungă, dreptunghiulară. În mijlocul acesteia erau aşezat într-o vază un buchet alcătuit din 11 trandafiri albi care îţi lua ochii, iar în laterale se afla un set de sfeşnice argintate. Fiecare farfurie avea în dreptul ei un suport pe care se afla un card cu numele fiecăruia, dar şi şerveţele frumos aranjate în inele speciale. Tacâmurile erau aşezate pe suporturi argintate, iar copiii aveau propriile lor tacâmuri, pe măsura lor. În încăpere mai era o măsuţă rotundă pe care erau aşezate un platou argintat cu fursecuri şi o bombonieră sub forma unui glob pământesc.
Masa a fost delicioasă, meritul era al doamnei LuxuryGifts, o gospodină desăvârşită. Eu am stat la masă chiar lângă Eliza, cu care am şi rămas prietene bune. Domnul LuxuryGifts era un om jovial ce a antrenat toate discuţiile pe parcursul mesei. Era îmbrăcat impecabil, dar asta era deja o marcă a stilului său inconfundabil. Costumul său avea ca accesorii butoni placaţi cu platină şi onix, iar în picioare pantofi clasici din piele neagră Scholl. La sfârşitul mesei am servit un vin Chateau Lafite Rothschild 2004.
Băieţii au vrut să fumeze astfel că au mers împreună cu domnul LuxuryGifts în biroul dânsului. Eu, împreună cu Eliza, am urcat în vechea ei cameră pentru a-mi arăta bijuteriile căci împărtăşeam aceeaşi pasiune, iar doamna LuxuryGifts a rămas împreună cu nora sa să se uite de copii. 
Camera era mobilată simplu, iar deasupra patului era o icoană cu Sf. Nicolae, protectorul copiilor. Bijuteriile Elizei erau aşezate într-o elegantă casetă de bijuterii cu floare mov aşezată pe noptieră. Colierele, cerceii, brăţările, broşele din argint sau cu cristale Swarovski, toate erau organizate frumos în acea cutie. Lângă ea mai era o cutie micuţă de bijuterii din alabastru cu capac metalic, despre care Eliza mi-a spus că este o mărturie de la nunta fratelui său şi o ramă foto cu jurnal, cu un Mickey Mouse albastru pe ea primită de la părinţii ei la botezul băieţelului său. Cred că am stat ceva vreme acolo sus, fiindcă avea multe bijuterii, iar eu am vrut să le văd pe toate. Preferatele mele au fost inelul din argint cu cubic zirconia şi perle de cultură şi broşa cu agat şi perle.


Am coborât în biroul domnului LuxuryGifts, pentru a-l anunţa pe soţul meu că este ora de plecare. Biroul avea un aer tipic bărbătesc. Masa de birou era foarte frumoasă, poate şi pentru că avea un organizator de lux cu ornament de argint. O piesă superbă mi s-a părut minibarul în formă de glob pământesc.


Pe unul din rafturile cu cărţi puteai vedea o maşinuţă de epocă decorată cu cristale Swarovski, sunt sigură că cei mici nu aveau voie să umble cu ea, fiind o maşină de colecţie.
Am ieşit cu toţii din birou şi ne-am pregătit de plecare. Le-am mulţumit tuturor pentru invitaţie şi le-am spus că ne-am simţit foarte bine. Însă domnul LuxuryGifts nu s-a dezis de la numele său şi a ţinut că ne ofere cadouri de plecare, urându-i totodată soţului meu bun-venit în familia LuxuryGifts. El a primit o casetă pentru butoni din piele ecologică, iar eu o poşetă de seară Ivory, ceea ce ne-a făcut să ne simţit cu adevărat parte din această familie.


Doar flori.


Înscriere la CARMEN.

Sălciua, jud. Alba.

Înscriere la CARMEN.




luni, 28 octombrie 2013

Totul este un joc.

"Şi ce dacă o iubea şi celălalt? Nu conta, el o iubea cel mai mult. Nopţile nu putea să doarmă şi simţea cum se sufocă. Cum ar fi putut să îi atragă atenţia când ea se juca doar cu celălalt? 
Îl ura şi dispreţuia. Era doar în clasa a doua, iar el era în a treia deja. Cum putea Noisette să se uite la o piticanie ca ăla?
Într-o zi, când a ieşit de la şcoală, i-a pus piedică, iar Noisette a căzut şi s-a lovit destul de tare. S-a uitat de jos la el, cu ochii ei verzi înlăcrimaţi şi privirea plină de durere. El a fugit de la locul faptei într-un suflet până acasă. I-a părut rău, dar pe de altă parte, ceva mic şi sadic din el l-a făcut să aibă o satisfacţie. Nu a vrut decât să îi atragă atenţia, să o facă să îl vadă şi pe el. Ce e drept, acum ştia cine e.
A doua zi i-a cerut iertare. Inima lui a fost sfâşiată, căci Noisette i-a spus blând că îl iartă, apoi a ieşit în curtea şcolii cu celălalt. Ar fi preferat să îi spună că nu îl iartă, să îl lovească, să-i spună cuvinte urâte, pentru ca apoi el să o poată urî în linişte.
Când era la grădi trăgea fetele de care era îndrăgostit de codiţe. Acum însă astfel de gesturi nu mai erau de nasul lui. Aşa că, atunci când a venit iarna i-a arătat lui Noisette că o iubeşte. Cu prima ninsoare zdravănă a scos-o cu forţa din clasă şi a dus-o afară la "spălat" şi i-a înroşit toată faţa. Aşa se manifesta dragostea pe atunci, o joacă destul de dură, de-a spălatul fetelor pe faţă cu zăpadă, iar aşa fetele aflau şi ele câţi pretendenţi aveau.
Timpul a trecut, alte iubiri copilăreşti s-au perindat prin viaţa sa. Era deja în clasa a cincea. Chefurile de zile de naştere încă se ţineau în timpul zilei. Ce nebunie era acolo şi ce pline de viaţă erau acele petreceri, fără alcool, ţigări, muzică, doar joacă. Preferata lui era tot un joc al iubirii. Se puneau toţi în cerc şi fiecare rotea când îi venea rândul o sticlă şi trebuia să pupe persoana la care aceasta se oprea. Şi da, dacă sticla era învârtită de o fată şi se oprea la o altă fată, trebuiau să îşi dea un pup şi la fel era şi în cazul băieţilor. Cum îşi mai strângeau buzele şi ce se mai strâmbau când se întâmpla una ca asta! Da, dar el avea o tehnică specială, ţinea de o rotire scurtă a încheieturii mâinii ca sticla să se oprească doar în dreptul fetelor sau doar în dreptul unei anume fete. Amelie era de data asta febleţea sa. Prima dată când a întâlnit-o la o petrecere onomastică a rămas cucerit de prezenţa ei. Era ca o floare. Iar la petrecerea de acum era prezentă şi Amelie, dar şi Noisette. Când sticla s-a oprit (intenţionat datorită tehnicii sale) în dreptul Ameliei a înghiţit în sec, apoi s-a aplecat asupra ei şi a rămas acolo două secunde şi doar  după aceea i-a dat un sărut. Un sărut apăsat şi prelungit. Amelie, la presiunea celorlalţi care începeau deja să facă galerie s-a tras în spate râzând toată şi roşie ca un rac. De data aceasta era dragoste împărtăşită, clar. Restul petrecerii au stat doar unul lângă altul.
A doua zi a veni Noisette la el şi l-a întrebat dacă vrea să stea împreună mai târziu, în pauza mare. El i-a spus senin că da. În pauza mare Noisette îl aştepta pe banca de sub umbra castanului din curtea şcolii. Desigur că a venit, era băiat de cuvânt, însă a venit de mână cu Amelie."

Ce vremuri! Acum totul era doar o amintire care îl făcea să zâmbească. Lăsă de-o parte cartea Jocurile foamei pe care începuse să o citească, căci îi indusese o stare filosofico-melancolică ce-l făcea să cugete la tot felul de chestii.


Copilărie. Cum o definim fără a ne uita de DEX? Inocenţă, lipsă a grijilor, fericire. Proiectăm toţi o imagine idilică a ei deşi nu pentru toţi are aceleaşi valenţe. Câtă inocenţă mai are un copil nevoit să acţioneze instinctual şi să facă totul pentru a supravieţui? Copilăria a fost sau nu pentru fiecare o şcoală de luptă care să ne pregătească pentru maturitate? Cartea asta îi punea în faţă o mulţime de probleme ipotetice. 
Dintr-o dată îi sună telefonul şi toate aceste întrebări şi gânduri îşi luară zborul ca un stol de rândunele speriate. Pe ecranul telefonului apărea "appel manque Eluise"(apel pierdut Eluise). Se întâlnea de ceva vreme cu ea, era drăguţă însă nu era ceva special. Nu avea chef să vorbească cu ea deşi aceasta îl mai sunase şi de dimineaţă.
De cele mai multe ori însă gândul îi era tot la Aimee. A fost un dobitoc, a avut-o şi nu a ştiut cum să şi-o ţină lângă el. Pierdea serile în compania prietenilor, nu i-a acordat destulă atenţie, ba mai mult, odată a şi înşelat-o. A făcut-o să sufere cumplit. Cândva ea şi-a atins limitele, l-a părăsit. Însă ceea ce îl speria era faptul că toate mizeriile astea le făcuse simţind o mică plăcere undeva în sufletul său, plăcerea de a chinui. Poate era sadic, sau nebun, sau...nu ştia nici el.
Telefonul sună din nou. Tot Eluise. Se hotărî să îi răspundă, până la urmă tot trebuia să facă asta. Eluise spuse că îi era dor de el şi poate o va însoţi la un chef. Mda, femeia asta ştia cum să ţină un bărbat lângă ea! Nu tu reproşuri, nu tu ţipete şi plânsete la telefon. Fusese incredibil de calmă, ba chiar drăguţă ar fi putut spune. Lipsea numai să o iubească.
Seară fiind, se înfiinţă la uşa Eluisei, care veni într-o clipă. Urcară într-un taxi, unde nu făcură decât să se sărute. Nu vorbiseră mai deloc, iar el era mulţumit. Nu prea îi plăceau femeile vorbăreţe.
Muzică, fum de ţigară, alcoool la petrecere şi...Aimee. S-a făcut că nu a văzut-o. Prezenţa sa îl deranja. Nu! Îl sâcâia! Nu ştia cum să scape de Eluise, însă aceasta, în stilul ei, l-a lăsat liber să facă ce vroia şi ea s-a alăturat unui grup de prietene. S-a tot sucit pe acolo, şi-a pus întrebări existenţiale despre iubire, despre sentimentele sale faţă de Aimee, băuse nişte martini, capul i se învârtea, inima îi bătea, picioarele nu aveau stare. Curajul nebunesc hrănit cu alcool luă o decizie. Se apropie încet de ea. Pe ea niciodată nu o "spălase" cu zăpadă. Luă un trandafir dintr-o vază, ajunse lângă ea şi o atinse uşor pe umăr. Aimee s-a întors surprinsă şi când l-a văzut s-a întunecat puţin la faţă.
"-Ce vrei?" spuse ea.
S-a tot bâlbâit, dar până la urmă a reuşit să scoată pe gură ceea ce vroia.
"Îmi cer iertare pentru toate mizeriile pe care ţi le-am făcut". Îi întinse trandafirul. "-Să ştii că te-am iubit!". Şi iată că îi oferi şi ei o "spălătură cu zăpadă", nu departe de cele din copilărie, căci şi asta era dureroasă în felul ei, venită fiind prea târziu.
"-Te iert".
Se aştepta la asta, o cunoştea destul de bine. Şi parcă inima i s-a eliberat.
Lângă Aimee veni un bărbat. Era logodnicul său care după ce îl salută, o luă pe Aimee uşor de după mijloc şi se pierdură în mulţime.
Iubea petrecerile. Dar aceasta nu mai era una ca în copilărie, iar sticla ce alegea pe cine să săruţi fusese înlocuită cu nişte hormoni ameţiţi cu alcool, ce mergeau aproape la sigur. Acum la el nu erau hormoni, era iubire. Alcool era, dar doar în cantitatea potrivită. Doar mişcarea din încheietură mai lipsea, ca să învârtă situaţia în favoarea sa. Totul era un joc!
Luă un pahar cu vodcă şi se duse direct la logodnicul lui Aimee. Râzând, i-l oferi şi începu să poarte cu el tot felul de discuţii de parcă erau prieteni de-o viaţă. Se făcu şi el că bea vodcă, însă în paharul său era apă, iar acestuia îi tot umplea paharul. Începu să îndrepte discuţiile către fete, apoi îi spuse că ştie el o fată extrem de frumoasă. Logodnicul, iniţial, nu prea a vrut să ştie de aşa ceva fiindcă, deh, era pe cale să se căsătorească, însă tocmai cu asta la convins că poate avea ultima şansă să îşi facă de cap. Îl conduse frumuşel către Eluise, care şi ea era puţin ameţită.
"-Să ştii că mi-ar face plăcere să te vă sărutându-te cu un alt bărbat", îi şopti acesteia la ureche.
Eluise zâmbi, apoi îl luă de mână pe logodnicul lui Aimee şi începu să-l sărute cu foc.
Se îndepărtă de cei doi porumbei aprinşi de focurile "iubirii" şi o căută pe Aimee. Aceasta stătea şocată şi se uita la cei doi. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. El o luă în braţe şi, satisfăcut de urzeala sa, îi spuse "Hai să plecăm de aici. Nu te merită."
Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

vineri, 25 octombrie 2013

Un viitor nu prea îndepărtat.

Alarma suna deja de 5 minute. Năuc de cap, se sculă din pat lipsit de chef şi cu părul vâlvoi. Ar mai fi lenevit dacă nu ar fi trebuit să prindă metroul de 7. Miau se urcă dintr-un salt pe pat,  începu să toarcă şi să se alinte pe lângă stăpânul său care îl făcu fericit cu o singură mângâiere. Era un motan vărgat ca un tigru, cu un nume complet lipsit de imaginaţie. Sebastian îl găsise într-o zi pe stradă, povestea clasică, i se făcut milă şi îl duse acasă cu gândul să îl pună pe picioare apoi să îl lase să se descurce singur. Nici măcar nu îi plăceau mâţele, de aceea preferase să nu îi dea un nume şi să îi spună doar Miau. Nu se gândise niciodată că îi va deveni sufleteşte indispensabil.
Venise singur în New York plin de speranţe, ferm convins că va fi apreciat ca artist la adevărata sa valoare aici, în acest rai al posibilităţilor. Dar lucrurile nu erau astfel cum se aşteptase şi începuse să se piardă pe sine. Lucra pe un şantier pentru a se întreţine. Creativitatea începuse să îl părăsească fiindcă el plămădea arta din fericire şi iubire, nu din durere ca alţii. Iar acum era complet nefericit şi deprimat. Începuse să urască firea lucrurilor şi deşi se gândea tot mai des că locul său nu este aici, parcă ceva îl ţinea legat şi se afunda din ce în ce mai tare într-o nepăsare ce-l imobiliza.
Se ridică din pat şi de îndreptă spre bucătărie unde îi desfăcu lui Miau o conservă de carne, apoi puse de cafea. Cu cafeaua în mână se întoarse în dormitorul spartan şi se uită pe gem. Prea multe nu avea ce vedea, doar clădirile înalte şi oamenii ce se vedeau doar ca nişte furnici de la înălţimea apartamentului său. Deschise geamul şi scoase pentru 5 minute capul, dar smogul oraşului îi dădu o palmă olfactivă, aşa că îl închise repede.
"-Iar o zi de rahat", gândi el.
Îşi puse rapid hainele, nici nu se mai spălă pe faţă sau pe dinţi "-Sigur nu mă pup cu cineva", îşi luă stick-phone-ul şi o zbughi rapid din apartament căci timpul trecea şi nu îşi permitea să piardă metroul. Cu căştile fără fir în urechi, conectate la gadget şi cu mâinile în buzunare, strâns de frig, porni printre marea de oameni, mai toţi încruntaţi, fiecare măcinat de a propriile griji.
La metrou, îngroşă şi el turma ce aştepta liniştitită să se urce în vagoane. Se urcă fără chef şi se puse pe un scaun oarecare, îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, lăsând muzica să-i pătrundă fiinţa.
Îi sună stick-phone-ul şi răspunse. Zâmbi uşor, apoi încheie conversaţia scurtă ridicând un deget.

Simţi căzându-i ceva pe picior. Deschise ochii, iar în faţa sa stătea o fată cârlionţată, toată un zâmbet, care nu ştia cum să îşi mai ceară scuze că îşi scăpase cartea tocmai pe piciorul lui. Îi ridică cartea şi i-o dădu, spuse că are bocancii groşi şi nu are nimic. Îl întrebă dacă poate sta lângă el. Normal că putea, era scaunul liber şi  nu aştepta pe nimeni. Cârlionţata se aşeză bucuroasă că s-au împăcat şi începu să citească din carte.
Simţea venind dinspre ea o undă uşoară de parfum proaspăt, răcoros. Deschise uşor ochii şi o privea printre gene. Părul cârlionţat, castaniu, îi cădea în valuri, iar ea, citea extrem de concentrată din carte. Ce ciudat să vezi că cineva mai citeşte din cărţi în ziua de azi.  Şi lui îi plăceau însă cărţile, mirosul lor şi felul în care le simţeai ţinându-le în mâini. Parcă povestea ce o cuprindeau era mai aproape de tine. Se gândea că ele au un sufletul lor, de aceea ajungeai să fii dependent de ele.
Ajunse la destinaţie, coborî din metrou şi îşi continuă ziua în acelaşi stil, rutina muncii, rutina întorsului la apartament ...nu îl numea casă ci doar un loc trecător prin viaţa sa.

Altă zi, altă aşteptare la metrou. Aceeşi turmă de "rutinari". Se aşeză în metrou plictisit, aşteptând să ajungă la destinaţie. Închise ochii ca de obicei, lăsând gândurile să fie legănate uşor de mişcările metroului. Simţi un miros cunoscut, însă credea că e în semivisare. Asta până ce primi o lovitură destul de puternică în mână. Tresări şi se uită puţin nervos în laterala sa. Aceeaşi fată neîndemânatică şi cărlionţată stătea lângă el, ruşinată, dar asta nu mai era o noutate, iarăşi scăpase ceva pe jos, de data asta nu pe piciorul său, dar când se ridicase îl lovise. Din nou. Şi din greşeală. Rămase puţin blocată când îl văzu, surprinsă însă chiar şi ea că în acest oraş mare reuşise performanţa ca în două zile să lovească aceeaşi persoană necunoscută.
- Pardon, spuse ea.
- Ăăăă, nu face nimic, îngăimă Sebastian.
- Hm! Cred că mă urmăreşti, spuse ea.
Sebastian făcu ochii mari şi zise amuzat:
- Cum, eu! Dar ce, eu am venit şi te-am lovit de două ori în două zile?! Din contră, aş putea spune că tu eşti cea care mă urmăreşti! Şi aş putea chema şi poliţia pentru loviri cauzatoare de...
- Cauzatoare de....ce anume? spuse ea puţin încruntată.
- De tulburări de rutină, apoi a râs.
- Mă numesc Elisee, apoi îi întinse mâna delicată.
- Sebastian...îi luă mâna, o privi în ochi, iar din acest punct totul s-a schimbat. Dar absolut tot, viaţa, inima, lumea sa, tot.
Au devenit iubiţi, o urmare naturală a acestor întâlniri parcă predestinate. Iubeau amândoi cărţile, aveau aceeaşi părere despre destin, doar el era cel ce-i adusese împreună. Iar Sebastian, plin de fericire şi de iubire, a început să creeze din nou. Şi parcă dintr-o dată toate uşile i s-au deschis şi toate mergeau perfect. Iubea acum New York-ul. Cum de putuse să îi treacă prin cap că l-ar putea părăsi? Acum avea tot ceea ce şi-a dorit.

Era tot ce şi-a dorit. Sebastian nu era ca alţi băieţi, nu era dependent de jocuri de strategie, shootere, acţiune, multyplayere. Îşi dorea o viaţă. O viaţă adevărată. Dar cum aceasta îi dăduse un şut în fund, a preferat în locul luptei o variantă cu mult mai atrăgătoare şi mai uşoară. Gaming.
O evoluţie spectaculoasă a gamingului s-a produs odată cu avansarea tehnologică fără precedent. Înţelegi că totul este posibil acum? Şi nu într-un viitor prea îndepărtat de tine.
Era simplu, calculatorul era baza, dar nu erai legat de el. Printr-un cip activat din afară de o altă persoană, puteai să începi jocul doar prin transmiterea către acesta a ceea ce ai în minte. Puteai să îţi construieşti o lume paralelă, total diferită de a ta, puteai şi să integrezi în lumea ta lumea pe care ţi-o doreai. Şi nu era o ciudăţenie ca pe străzi să vezi oameni vorbind singuri, sărutându-se cu o persoană care nu exista, plimbându-se de mână cu cineva care nu exista. Era deja o normalitate. Mai greu era să ieşi din această lume şi să revii la viaţa adevărată.
Era un joc de simulare urbană ce avea la bază principiile unei vieţi relativ normale, un concept ce nu avea impuse limite, dar unde puteai aduce îmbunătăţiri ale propriei vieţi. Efectiv trăiai o altă viaţă în viaţa ta. O variantă îndepărtată a jocului Sim City, care a fost folosit ca sursă de inspiraţie, dar cu sute de variante acum.

Sebastian era nervos. Cârlionţii iubitei sale Elisee nu se mai vedeau aşa de bine...sau poate nu îi mai plăceau lui. Iar ieri, în timp ce se plimba cu ea în Parcul Central a început să meargă sacadat. Seara când s-au întors , umbra ei apărea pixelizată. Nu îi convenea situaţia, căci fantasma sa trebuia să fie perfectă. Ieşi din joc şi urcă singur de data aceasta în apartament. Începu să caute pe un forum gaming o soluţie la problema sa. Problema era de la placa video care nu mai făcea faţă jocului, avea nevoie de o placă video dedicată, iar pentru asta a fost îndemnat de pe acel forum să se orienteze înspre plăci video nVIDIA. Trebuia urgent să-şi cumpere una, era total dependent de noua sa viaţă, aşa că a căutat un magazin online de unde a luat ce a fost mai bun, o placă video Gigabyte GeForce GTX 690 4096MB DDR5.

Am trecut pe lângă Sebastian. Era în lumea lui, dar cu toate astea m-a văzut şi m-a salutat. Se plimba de mână cu soţia lui invizibilă pentru mine. Nu am putut să nu mă întreb dacă era tot cârlionţata sau nu. Oricum, eu eram deja destul de ocupată. Aveam o lume de salvat şi un joc de câştigat, căci o mulţime de dragoni invadaseră oraşul. Dorinţa mea de mică de a fi un super-erou adevărat era pe cale de a se îndeplini prin ceea ce viitorul a adus pentru jocuri.



Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

miercuri, 23 octombrie 2013

Despre dragoste şi alte năbădăi.

-Aş îndrăzni să spun că azi mă simt cam mototolită. Ieri am fost mâzgălită toată ziua cu pixul acela antipatic, de care EA nu se mai desparte nicicum, iar acum uite la mine! Este albastru şi ştii doar că mie una nu îmi plac albaştrii, doar cei roşii. Şi pe de-asupra sunt şi cu capsa pusă.
-Vezi doamnă, eu sunt un capsator onorabil, vă rog nu daţi vin pe mine pentru starea dumneavoastră de indispoziţie!
-Ştiu, ştiu, nu aveţi nicio vină, dar simt nevoia să mă descarc.
- Draga mea, spuse post-it-ul, nu ai ce face, pixul albastru e febleţea EI, potoleşte-te dacă nu vrei să ajungi în distrugătorul de documente!
- Ce, cine, cum, unde? strigă distrugătorul de documente abia trezit din somn! Mi-e foameee!
Hârtia începu să tremure toată.
-O, nuuuu! Faceţi linişte că ţipă iar ăsta şi ştiţi ce îi place să mănânce!
Din cutia cu pixuri, semeţ se ridică pixul albastru.
- Despre mine vorbeaţi fetelor? Hârtie, ia vezi că te caută disperat cineva, apoi râse înfundat la imaginea cufundării hârtiei în gura hulpavă a distrugătorului de documente.
Hârtia se uită urât la el şi spuse:
- Scuteşte-mă! Mai bine te-ai şterge la nas că îţi curge pasta, apoi întoarse furioasă coala.
Toate produsele de papetărie asistau zilnic amuzate la cearta dintre cei doi, hârtia şi pixul albastru, căci erau favoritele EI. Se certau fiindcă fiecare considera la rândul său că era cel mai iubit de către EA şi cel mai folosit. Capsatorul era iarăşi unul din preferatele EI, însă acesta era un domn ursuz şi nu se băga el în astfel de certuri. Avea o familie mare de capsatoare de dirijat şi nu avea timpul de risipit pe aşa ceva.
Hârtia avea şi ea mândria ei, desigur, căci era o marcă bună şi toate informaţiile ajungeau la ea.

Pixul albastru se simţea cel mai important căci toate informaţiile ajungeau la hârtie prin el şi se simţea vital în acest proces.
Ceea ce nu realizau ei era că se iubeau, iar EA era dependentă de ei în aceeaşi măsură. Plus capsatorul, desigur, dar el nu zicea nimic niciodată. Pixul aluneca mereu ca o patină în scris, iar hârtia îi oferea cea mai bună suprafaţă de gheaţă pe care o avea. Doar nu realizau asta încă.

La primă oră a dimineţii am intrat în birou destul de somnoroasă. Am vrut să alung starea de somnolenţă pe care încă o aveam şi am dat drumul la radio. Mai bine!
Mi-am pus cafeaua pe masă şi am început să îmi pregătesc "terenul". Am luat câteva coli de hârtie, am pus pixul alături şi am căutat din priviri capsatorul. Aha! L-am văzut! Sorb din cafeaua caldă, i-au pixul şi încerc să notez nişte idei. Doar ce scrisesem câteva rânduri, că i s-a terminat pasta. Era cazul, că doar nici nu mai ştiu de când îl aveam. Săracul, m-a ţinut mult şi bine, am gândit, apoi îl arunc la gunoi. Caut alt pix, aveam doar roşii şi negre, iau unul roşu în mână, apoi sun la colega să facă o comandă de articole de papetărie la 
şi continui să îmi notez ideile. Îmi sună mobilul - şefa! - şi ies val-vârtej din birou.

O linişte mormântală plutea, nici radio-ul nu mai îndrăznise să mai cânte. Un bocet uşor de auzea de pe birou, iar hârtia udă încerca să ajungă la margine ca să-şi salute vechiul companion rămas fără pastă.
Post-it-ul încercă să o încurajeze şi îi spuse:
- Lasă, nu te supăra, cu timpul o să treacă şi alt pix albastru o să apară în viaţa ta.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog2013.

Ciupercuţe.







Înscrie-te şi tu la provocarea "Miercurea fără cuvinte" de pe blogul lui CARMEN.

marți, 22 octombrie 2013

Să reflectăm "în" cărţi.


luni, 21 octombrie 2013

Un sărut de mere de vară.


Lizuca era doar o puştoaică care încă se căţăra în pomii din grădină şi, tunsă scurt, băieţeşte, nici măcar ciorapii nu îi stăteau ca lumea pe ea. Copilărea încă, deşi avea 17 ani. Se bucura din plin de natură şi de viaţa lipsită de griji de la ţară, de la bunici. Tare mult îi plăcea aici, avea libertate deplină şi putea în fiecare seară să admire cerul înstelat stând întinsă pe iarbă, însoţită fiind doar de cântecul greierilor.
Azi părea a fi o zi minunată. Se aşeză cu o carte sub umbra mărului ei preferat. Mirosea a mere de vară, nu era demirare, doar pe jos erau căzute cu zecile. Un fluture îi deranjă uşor lectura şi se aşeză pe una din filele cărţii, nu vroia să se mai lase dus. Lizuca zâmbi şi aşteptă să plece. A vrut să-i lase bucuria de a citi împreună cu ea, atât cât putea în viaţa lui trecătoare. Luă un măr de jos şi muşcă din el, dar se strâmbă şi scuipă jos bucata, ca o adevărată "lady". Din greşeală muşcase partea cu o gaură de vierme. 
Acelaşi lucru l-a constatat şi el. Stătea şi o privea de după gard de ceva vreme, dar gestul ei i se păru, din contră, oarecum simpatic. Îi admira pielea îmbăiată într-un val de miere şi acoperită doar cu un tricou larg şi o pereche de pantaloni scurţi. A vrut să o abordeze mai devreme, însă era prea amuzant să o privească cum se strîmba, vorbea singură, se alinta sub frunzele  mărului şi citea.
Îl chema Vlad şi era mai mare decât ea cu doi ani, dar se cunoşteau de mici, căci mai toate vacanţele şi le petreceau aici, la bunici. Vară de vară se strângeau în sat o droaie de copii şi băteu uliţele satului neîncetat sau se bălăceau în pârâul cu apă cristalină. Dar ei întotdeauna erau cei mai buni prieteni şi făceau echipa cea mai bună când era vorba de trăznăi.
Lizuca dădu cu ochii de el. Chiuii, sări bucuroasă peste gard şi-l sărută pe ambii obraji, bucuroasă de revedere.
 Vlad şi-o amintea anul trecut, slăbuţă, puţin obraznică şi pusă mereu pe năzdrăvănii, iar acum...L-a lovit aşa, ca un aer proaspăt de primăvară. Era vară dar...oare ea s-a dat cu parfum de primăvară? Şi ce era cu formele acelea ale ei, puţin rotunjite? Dar de ce pistruii i se păreau acum aşa de fermecători? Era şocat de sentimentul ce-l avea în stomac şi abia putu să îngaime ceva, asta pe un fond deosebit de roşu al feţei sale.
Ea îl luă de braţ, ca de obicei, şi aşa se pierdură pe uliţele prăfuite ale satului, ea sporovăind într-una, iar el puţin năuc de cap.
..................................................
Tocmai ce se luase lumina, era ceva obişnuit în acel sătuc, iar el stătea trântit în pat cu lumânarea aprinsă pe noptieră. Umbrele create de lumina lumânării pe perete i se părea o joacă a ielelor şi o privea încruntat. Vroia să doarmă dar nu putea, căci gândul îi zbura inevitabil la ea. Pe drum încoace ea a vorbit întruna, dar el nu auzise nimic, nu îi vedea decât buzele mişcându-se şi pe ea cât e de frumoasă. Doamne! Când a devenit aşa de frumoasă? În acele momente nu ar fi vrut decât să îi pună uşor degetul pe buze, în semn de tăcere şi să i le sărute. Se cutremură uşor la acest gând.
Problema era că nu simţise din partea ei decât aceeaşi prietenie ce i-o purta de ani de zile. Cum aşa? Doar acum era şi el mai mare, era la facultate, era mai cizelat şi mai frumos îmbrăcat, aşa, ca la Bucureşti, după ultima modă. Începu să se dea în el o bătălie de orgolii. Se simţea frustrat căci era înalt, frumos şi cu o privire pătrunzătoare, la facultate era un Super Playboy, seducătorul suprem, iar fetele îi cădeau imediat la picioare. Era total încurcat, dacă toate acele fete erau îndrăgostite de el, cum se făcea că ea, o fătucă oarecare, din provincie, lipsită de orice fel de feminitate, care stătea sub un măr şi citea în loc să îşi facă unghiile sau să se machieze, nu avea nicio reacţie? Dar mai mult, cum putuse aceasta să îl facă să roşească, pe el, marele cuceritor?...şi doar speră ca ea să nu fi observat acest lucru. 
Noaptea a fost o întreagă luptă până şi-a definitivat sentimentele. Dimineaţa, obosit de atâtea gânduri ce-i invadaseră somnul şi visele, după ce îşi bău cafeaua (da, acum el bea şi cafea, era doar o constatare personală a sa căci o considera un semn de emancipare) se hotărâ. Da, îmi place Lizuca la nebunie, o iubesc cu disperare (gânduri tipice pentru orice adolescent, ei se pot îndrăgosti în 2 secunde) şi trebuie să o cuceresc, aşa că trebuie să găsesc rapid un plan de seducţie.
Ziua şi-a petrecut-o gândind şi regândind planul său măreţ şi, încrezător în super-puterile sale de cuceritor, porni cu mult avânt la Lizuca, imaginându-şi cum va intra pe poartă, îi va arunca privirea sa pătrunzătoare, îi va spune "Lizuca, cred că sunt îndrăgostit de tine", iar ea, uimită şi cutremurată de apariţia lui, îi va cădea în braţe, iar el o va săruta profund. The end.
Ajunse la poartă şi inspiră profund - "oare de ce respir aşa gâtuit?... nu, nu, nu pot fi emoţionat" - intră curajos, Lizuca stătea în tindă cu o carte în mână. El îşi setă privirea pe "cuceritor" şi făcu câţiva paşi către ea, vru să deschidă gura, când Lizuca îi făcu semn cu mâna să tacă şi făcu un "şşşşt", fără a-şi lua ochii de la carte.
El rămase blocat, neclintit ca o statuie, apoi începu i se pierdură toate ideile şi gesturile pe care trebuia să le facă. Nu îi venea să creadă cum a putut ea cu un gest să-l pună la punct şi să distrugă mit-ul cuceritorului! Vru să se întoarcă şi să plece, era nervos de-a binelea. Dar Lizuca începu să râdă şi-l chemă în tindă unde deja îi pregătise un scaun "Poţi să vii acum, muream de curiozitatea să văd cum se termină cartea!". Vlad se înmuie mai tare ca gelatina şi nu mai putu schiţa niciun gest de revoltă, darămite să o mai atace cu privirea lui seducătoare. Se apropie de ea, se puse pe scaunul pregătit şi, încet, încet, începu să se destindă. Se simţi iarăşi ca şi în anii trecuţi, anul acesta se adăuga şi atracţia faţă de ea şi povestiră aşa cum povesteau ei. A râs, au mâncat mere de vară, clătite cu dulceaţă şi apă cu sirop de soc. 
La plecare Lizuca l-a condus până la poartă. Avea o floare în păr şi obrajii uşor îmbujoraţi şi...parcă puţin cochetă, părul era pieptănat, iar în locul pantalonilor, avea o fustiţă. Şi-au spus noapte bună, iar Vlad plecă fluierând. Era oarecum împăcat, s-a simţit bine, oare cum de i-a trecut prin cap să scoată armele cele mai puternice împotriva prietenei lui de-o viaţă? Doar era ea, Lizuca, fata cu părul roşu ca şi focul cu care se juca de-a hoţii şi vardiştii prin livezi. Mergea agale pe drum, hotărât să lase baltă apucăturile lui de băiat de Bucureşti, gata mereu de vânătoare. Gândurile îi erau tot la ea, normal, dar nu mai domina sentimentul acela dulce-amărui, ci amintirea momentelor petrecute după masa. Când se apropie de casă îl lovi însă! "Uai, cât de prost am putut fi!" Îşi dădu seama că Lizuca avea o floare în păr. Purta şi fustiţă şi...dacă stătea să se gândească bine, parcă avusese vorba mai mieroasă. Doamne, cum am putut fi aşa de orb? Îi era ciudă când îşi dădu seama. Intenţionă să se întoarcă, dar totuşi, era prea târziu, momentul trecu. Nu putu decât să se ducă la culcare înciudat.
A doua zi îşi făcu un plan de bătaie. De data aceasta nu mai puse accent pe armele sale de seducător frecvent folosite la Bucureşti pentru orice fată. Pentru că ea nu era doar o fată, ea era Lizuca cu păr de foc. Nu mai merse la ea în acea după masă şi, gândi el, îi va da timp să se perpelească puţin. Alese să meargă seara, vroia să o scoată la plimbare ca să vadă împreună stelele. Şi îşi puse puţin parfum Super Playboy, doar nu degeaba i se spune aşa în Bucureşti (ei, până la urmă şi din vechile trucuri merg) ştia cât de mult îi plac Lizucăi merele.
Când ajunse la poartă fluieră uşor, era semnalul lor din totdeauna. Lizuca se lăsa aşteptată câtva timp, iar Vlad dădea semne de nervozitate. Când, ca o floare dulce a noţii, ea apăru. I se păru lui sau ea plutea? 
Avea o rochiţă albă, vaporoasă şi, când ajunse lângă el, lui Vlad i se păru că şi-a lăsat ochii puţin în jos. Acum îi era ciudă că venise atât de târziu, era noapte şi nu putu să-i surprindă privirea.
Porniră încet pe drum, între ei plutea o stânjeneală cumplită. El îşi drese vocea şi o întrebă stupid "Eo seară caldă, nu?". Ea se uită la el, el s-a uitat la ea, apoi au izbucnit amândoi în râs. Atmosfera s-a destins dintr-o dată, iar el îi luă mâna şi o luară pe o cărare spre livada de meri. S-au trântit în iarbă şi au început să numere stele. Una, două, trei...iar la a patra, Vlad se ridică uşor într-un cot, iar Lizuca se lăsă sărutată. Un sărut în miez de noapte, în miros de mere de vară coapte şi parfum cu un uşor iz de mere.


Acest material a fost scris pentru SuperBlog 2013.





sâmbătă, 19 octombrie 2013

Cum păstrează o femeie un secret?

Este seară şi plouă, iar străzile sunt aproape pustii. Ea se strecură discret în cafenea, îşi roti câteva secunde privirea pentru a găsi un loc liber, apoi se aşeză pe un fotoliu, chiar lângă geam. Se întoarse uşor către masa din spate unde stătea un bărbat ce citea şi îl rugă să îi dea o revistă din teancul aflat acolo. Acesta îşi ridică privirea şi rămase electrizat. Ea repetă întrebarea afişând un surâs dezarmant, acesta întinzându-i revista fără a-şi desprinde privirea de a ei.
 Ropote de ploaie se aud lovind geamul, nervoase probabil că nu mai au asupra cui să îşi verse furia. Plouată şi fără prea mulţi bani în buzunar, în aşteptarea autobuzului care urma să apară doar peste o oră, stăteam la o cafea cu gândurile zburând hai-hui. Ea pur şi simplu mi-a atras atenţia cu chipul ei senin şi prezenţa ce parcă lumina încăperea. Şi nu cred că eram singura care simţea această stare, căci toţi o priveau pe furiş.
Îşi comandă un ceai de rodie şi mentă egipteană, apoi începu să frunzărească revista. Nu îmi puteam lua ochii de la ea, căci avea un păr lung, negru şi drept ce îi curgea senzual pe umeri.
Japonezii spun că numai prin frumuseţea părului ei o femeie poate cuceri un bărbat.
Rochia lăsa oarecum să se întrevadă pielea ei perlată şi catifelată. Stătea distins, picior peste picior când îi sosi ceaiul. Cu un gest feminin mulţumi ospătarului pentru el, deşi acestuia...mi se păru mie sau nu?...îi cam tremurau mâinile şi era gata să-l verse pe rochia ei, rochie ce îi învăluia trupul perfect şi care era până la nivelul genunchilor, lăsând să se vadă picioarele subţiri şi delicate. Stăteam şi mă uitam aşa, cu nesimţire, iar ea când îşi ridică privirea, mă prinse. Ruşinată, am lăsat capul în jos, apoi m-am făcut că mă uit pe geam, deşi afară era deja întuneric. Mi-am văzut reflexia chipului, propriul eu, iar el îmi făcu cu mâna zâmbind. Este eu-l meu din cealaltă lume paralelă cu aceasta în care trăiesc, dar nu am îndrăznit să îi fac şi eu cu mâna, îmi era ruşine deja prea mult de ceea ce se întâmplase ca să mai atrag atenţia cu ciudăţeniile mele.
Mă intriga prezenţa ei şi pe fondul plictiselii ce mă aştepta până la plecare, mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre masa ei. Când m-am apropiat, i-am putut observa pielea albă şi catifelată a feţei. Era machiată discret, ceea ce îi dădea o notă şi mai feminină. I-am cerut voie să mă aşez spunând că dacă forţa împrejurărilor ne-a făcut să stăm o bună bucată de vreme aici, măcar să ne treacă timpul într-un mod mai plăcut şi mi-am cerut scuze pentru privirile insistente. Mi-a răspuns cu un gest sigur, zâmbind că nu face nimic şi să iau loc.
În 10 minute povesteam ca cele mai bune prietene. Am întrebat-o câţi ani are şi ce face de arată aşa cum arată.
-Nu sunt foarte tânără, nu mai am 20 de ani de ceva vreme, dar am acceptat schimbările ce le aduce timpul cu seninătate. Atât timp cât sufletul ţi-l ţii mereu tânăr şi neîntinat de problemele de care inevitabil ne lovim în viaţa de zi cu zi, chipul tău va reflecta această stare.
Am zâmbit amar, căci nu puteam să nu remarc că eu la orice problemă las să se vadă asta pe chipul meu.
-Hei, nu te înstrista, zâmbeşte şi jumătate din problemă va dispărea, spuse ea. Eu zâmbesc mereu uşor şi niciodată destul, iar gândurile mi le ţin pentru mine, nimeni nu ştie ce gândesc cu adevărat. Astfel poţi crea un aer misterios în jurul tău.
M-am uitat la ceas, mai erau 15 minute până la venirea autobusului. Deschid geanta şi îmi caut parfumul, vroiam să dau o fugă până la baie să mă parfumez. Nu îl găseam şi deja dădeam semne de nervozitate. Ca să mai atenuez dezamăgirea faptului că niciodată nu găsesc ceea ce caut, am întrebat-o ce parfum foloseşte.
- Ştii ce parfum folosesc? Parfumul încrederii în mine, din plin, apoi un strop de Chanel no. 5.
M-am uitat la ea uimită, şi eu foloseam acelaşi parfum, dar oare de ce nu emanam şi eu aceeaşi senzualitate şi naturaleţe ca şi ea? Nu mi-a mai rămas mult timp aşa că am întrebat-o cum o cheamă, nu apucasem să facem cunoştinţă deşi povestisem atâtea!
- Sunt Frumuseţea feminină, spuse ea.
Am rămas blocată, nu mă aşteptam la aşa ceva. Am uitat de autobus, am uitat de toate. Nu mă puteam gândi decât că aş putea avea şi eu aşa ceva.
- Spune-mi te rog, care sunt secretele tale? am spus rapid.
- Sunt lucruri simple: - senzualitatea, feminitatea, aerul misterios, încrederea în mine, siguranţa, discreţia şi naturaleţea.
Am întins mâna spre ea, am vrut să o ating, eram încă uimită. Ea s-a uitat în ochii mei şi dintr-o privire eram şi eu în posesia acestor secrete. Mulţumesc, am îngăimat eu, apoi m-am îndepărtat spre uşă, rămânând cu privirea la ea. Îmi zâmbi.
Nu ştiu cum am ajuns acasă, nici măcar nu ştiu dacă era sau nu lume în autobus. Nu ştiam ce să fac cu aceste secrete. După câteva zile în care nu am îndrăznit să ies din casă, ca să nu pierd aceste comori, căutând avidă o soluţie de a le păstra în siguranţă, m-am decis. M-am decis să le pun într-o carte învelită în piele, făcută de mine şi pe care am intitulat-o "Reeja, păstrătoarea secretelor feminine".

Şi ca să le pot purta cu mine mereu, am transformat-o într-o geantă. În această lume plină de genţi de piele, cu siguranţă va fi unică!


Acest material a fost scris pentru SuperBlog2013.

vineri, 18 octombrie 2013

Prima vacanţă în doi.

"Stau în pat pe o pernă moale şi îmi odihnesc trupul obosit, iar în fundal merge încet televizorul. E călduţ, e bine şi îmi vine să dorm, însă este ora cinei şi ar cam trebui să mă pregătesc să cobor la masă. 
-Doamne, ce bine că au restaurant jos aici, că altfel nu m-aş mai mişca din pat nici să mă plătească cineva, am spus în gând. 
Prima noastră ieşire în doi, o vacanţă la Straja, am pornit într-o aventură nebună fără să ne rezervăm cameră, fără să ne gândim unde mergem. Drumurile ne-au dus hai hui prin Haţeg - zimbri sunt nişte animale superbe -, am fost la Sarmisegestusa unde am rămas impresionaţi de amfiteatrul roman, nu am ocolit Biserica din Densuş şi nici mănăstirea Prislop, luând mai apoi direcţia Petroşani - Lupeni - Straja.
Căutând cazare în Straja, am intrat în cea mai frumoasă şi impunătoare pensiune pe care am văzut-o, Vila Alpin. Puteai vedea de afară că dintre toate pensiunile din Straja vei avea parte de o privelişte superbă din orice cameră doar aici, aşa că nu am stat pe gânduri. Am trecut uşor astfel peste faptul că nu avea parcare şi că a trebuit să ne lăsăm maşina la circa 100 de metri de vilă, mai ales că aveam o groază de bagaje.
A. era încă la baie, făcea un duş fierbinte, iar eu, ca să nu adorm, rememoram frumoasele zile de care am avut parte, gândindu-mă că nu aş fi crezut niciodată că aş avea curajul să mă dau cu tiroliana. Îmi este frică de înălţimi, pământul este locul meu. Se pare doar că a fost de această dată curiozitatea mai puternică. Sau simţul de aventură? Sau să-l impresionez pe A.? El nici nu s-a uitat când s-a lansat pe frânghie, e normal, doar s-a dat şi cu paraşuta la viaţa lui. Clar, nu am putut să-l dezamăgesc, dar sentimentul...nu am crezut că poţi să te simţi atât de liber în aer! O, dar privirea lui la sfârşit când a văzut că am avut curajul să îl urmez - admiraţie amestecată cu mândrie. Eram ameţită de cap pe când am ajuns la Crucea Eroilor, poate de la arenalină, dar şi acum mă simt îmbătată de privelişte.


Ca o nebună l-am urmat a doua zi a excursiei noastre pe A. pe vârful Straja, am simţit că acolo îmi dau duhul la urcare, dar mândria mea, sau mai bine spus, orgoliul meu mă făcea ca la fiecare întrebare a sa "eşti bine, mai poţi?" eu să îi răspund că "da, sunt foooarte bine, doar respir ceva mai greu din cauza aerului rarefiat",  o minciună gogonată, căci eu nu mai făcusem mişcare de multă vreme.
Vârful Straja... masiv, ascuţit dar cu o privelişte largă sus, la picioarele noastre stau munţii Vâlcan, defileul Jiului, iar în depărtare stă maiestuos Retezatul (sursă). La picioarele noastre lumea, iar aici sus, energia lumii.


 Ne-am ţinut de mână şi am simţit cum ne pătrunde o stare profundă de linişte şi pace, iar în inimile noastre au încolţit primii sâmburi de iubire. 
Zâmbesc subtil, obosită, dar fericită.


Cu iubirea tocmai răsărită timid în noi, am vizitat şi Schitul Straja, loc care parcă ne-a binecuvântat acest sentiment straniu, frumos şi plin de contradicţii. Ca să ajungem la schit, am intrat printr-un tunel lung de 50 de m unde era pictat calendarul Bisericesc şi scene din Vechiul şi Noul Testament. De cum am intrat, am încercat acelaşi sentiment pe care îl simt când intru într-un loc sfânt - o linişte interioară, dar şi o apăsare grea care mă face să îmi simt micimea în faţa Domnului. Îmi place să respir adânc din aerul impregnat cu tămâie, un aer pur şi sfânt, care mai curăţă sufletul de petele păcatelor noastre.

A. ieşi din baie, iar după ce îşi verifică mail-ul prin telefon,mă întrebă dacă am chef ca în următoarea zi să facem ceva escaladări sau poate paint ball, că cică organizează cei de la vilă la cerere. Am inspirat mult aer în plâmâni şi, abţinându-mă, i-am răspuns cu un zâmbet că poate ar merge paint ball, deşi în gândul meu mă întrebam "de unde Doamne mai are energie, o fi furat-o toată de pe vârful Straja?"
Am coborât jos la restaurant, îmi era tare poftă de mâncare tradiţională. Nici nu ştiu cum am ajuns în cameră, căci oboseala deja îşi făcea simţită prezenţa la amândoi.
În următoarea zi ne-am trezit că afară ninsese. Zăpada superbă învelea munţii şi brazii ăntr-o manta albă şi pură. Nu ne puteam gândi amândoi decât că în ultima noastră zi o să schiem, doar vila are şi centru de închiriat echipamente sportive".




 Aud un lătrat lângă urechea mea, apoi o limbă caldă mă spală pe toată faţă. Mă trezesc ţipând către Moşmondică:
- Jos! Derbedeule! Chiar ţi se părea că trebuie să mă speli pe faţă?
Lângă mine, se întinde somnoros soţul meu A. Spuse râzând:
-Lasă dragă, e tratamentul de frumuseţe de dimineaţa. A, da pe mine să nu mă pupui azi toată ziua.
Mă trânti-i din nou pe pernă. Doamne, ce vis frumos, eu, care de obicei nu visez noaptea!
- Auzi, îi spun eu lui A., am visat azi noapte ceva superb. Eram la Straja, la vila Alpin, eram în prima noastră vacanţă.
- Încă te mai încântă vacanţa aceea, nu? spuse el. Poate vrei să mai mergem odată.
- Promiţi? şi deja am început în minte să îmi fac bagajele.


miercuri, 16 octombrie 2013

Miercurea fără cuvinte - O plimbare de toamnă. Cheile Turzii.
















marți, 15 octombrie 2013

Ce se întâmplă când preferi un alt miez.

Stăteam şi priveam palma deschisă, dar cu degetele uşor îndoite. În ea ţineam miezul problemei, dar nu mă puteam concentra la asta. Vedeam striaţiile de pe interiorul degetelor şi mă întrebam ce or fi însemnând în limbajul ghicitorilor în palme. Sub degetul arătător aveam un x. Zâmbi-i, citisem odată că dacă ai un x sub degetul arătător de la oricare din mâini, vei avea o căsnicie fericită. Poate eu, căci soţul meu meu, după ce-l muştruluiesc toată ziua, s-ar putea să nu creadă asta:)
Miezul problemei... Să mă concentrez! Nu se leagă nimic de mine, aşa că mă enervez şi muşc odată din el, da' muşc zdravăn, nu alta. Poate aşa s-o rezolva. Stau şi aştept. Nimic.
După 10 minute încă stă în palmă şi se uită la mine, fără o falcă. Dacă nu ar fi fost miezul problemei, poate mai bine aş fi muşcat din miez de lapte, măcar acela este gustos şi mă şi săturam. Aşa, miezul problemei se află şi la mine în palmă - nici măcar întreg - şi la mine în stomac. 
................................................................................................................................................................
Mă uimeşte ce legătură ciudată poate să existe între minte şi stomac!
................................................................................................................................................................
Până la urmă am lăsat miezul problemei la o parte. L-am lăsat, că şi aşa nu mai aveam chef de el şi nu reuşeam să îi dau de capăt, deşi era esenţa problemei. Dar, în schimb, mi se făcuse o poftă nebună de brânză, aşa că am dat fuga la frigider, am scos de acolo miez de lapte şi mi-am făcut un mega desert delicios. L-am îmbăiat într-o peliculă aurie de miere de pin şi i-am pus deasupra un miez de nucă. Mmmmm, nu cred că o să vreţi să vă uitaţi la pozele de mai jos!







Ca şi fan brânză, cum sunt eu, mi-au mai trecut prin cap şi alte idei, dar nu vreu să vă desconcentraţi de la ale voastre.

(sursă imagine)

Fotografiile sunt personale, cu excepţia imaginii de la sfârşit, unde este indicată sursa.
Acest material a fost scris pentru competiţia SuperBlog2013.