duminică, 22 decembrie 2013

Lupul cel rău.

Citind povestea "Cei trei purceluşi", în mintea mea, în timp ce înşiram cuvintele pentru odorul gata să adoarmă, mi-au trecut prin minte, ca de obicei, gânduri, gânduri care nu îmi dădeau pace. Mă străduiam să pătrund înţelesul poveştii, să privesc dincolo de povestea în sine, oare ce vrea să transmită? Care e morala? Că tinereţea te împinge la alegeri greşite? Că dintre cei trei fraţi purceluşi, cel mare o fi mai deştept decât ceilalţi, doar pentru că e mai mare şi şi-a făcut casa din piatră? Dar ce are o casă de lemn, doar şi casele din lemn sunt bune. De ce ar dărâma cu suflul lui, lupul, casa de lemn? Oare gândesc eu prea mult pe marginea unei povestioare pentru copii?
Dar asta nu e nimic! Noi trebuie să îi îvăţăm pe copiii noştri să fie empatici, să-i facem să fie buni. A fi rău nu înseamnă că te descurci mai bine în viaţă. Atunci, lupul? Nimeni nu se gândeşte la lup! Lupul e rău, vrea să îi mănânce pe purceluşi doar pentru că e lup. Mie mi s-a făcut milă de lup. E slab, îi e foame şi nu poate gândi logic cu stomacul gol. Dar dacă primul purceluş i-ar fi oferit o farfurie cu mâncare şi aşa ei ar fi devenit prieteni şi povestea ar fi fost alta? Un lup cu stoacul plin nu vrea să mânănce purceluşi şi nici să le distrugă casele. Unde e empatia în povestea asta? Oare numai eu nu o înţeleg?

marți, 10 decembrie 2013

Vidra de Sus, jud. Alba şi rezervaţia paleontologică Dealul cu Melci.








Înscrieri la CARMEN.

luni, 18 noiembrie 2013

Dreaming or what?

Să vezi filme româneşti online fără a downloada de te miri unde? Se poate?
Mie aşa mi se pare. Iniţial nu prea mi-a venit să cred.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Fuga în nori şi un zbor scurt.

Te-ai trezit vreodată printre nori?
Eu da.  
Eram mică. Am deschis ochii şi pe geamul casei bunicilor am văzut numai alb. Un alb imaculat, fără nicio urma de crengi sau dealuri. Am zburat cu casa o buna bucata de vreme, exact ca şi Dorothy în Vrăjitorul din Oz. Aaaa, ce bine mă simţeam, pluteam şi pluteam, eram printre nori pufoşi şi albi. Apoi, după o vreme, mi-am făcut probleme, şi dacă e chiar aşa cum cred, oare unde aş ateriza? Sau să rămân aici printre nori? Dar oare cum o să mă descurc singură, oare nu o să îmi fie urât? 
Întrebări cu greutate şi fără o rezolvare clară au început să plutească odată cu mine, însă ele pluteau în căpuşorul meu.
Nu auzeam pe nimeni, semn că imaginaţia mea nu era bogată, era chiar realitatea.
Speriată, m-am sculat din pat şi am fugit la geam să văd, nu se zăreşte chiar nicio urmă de pământ? Măcar să văd pe unde sunt.
De pe geam am văzut primele crengi ale părului din faţă şi terasa. 
Era doar ceaţă. O ceaţă densă şi alburie de toamnă târzie. Uf, am spus uşurată, ce bine, sunt încă pe Pământ!
Apoi, treptat, a început să îmi pară rău.

marți, 12 noiembrie 2013

Între două anotimpuri mi se face dor de vară.

Înscriere la CARMEN.








duminică, 10 noiembrie 2013

Stromae - Formidable (ceci n'est pas une lecon).

De la binecunoscutul "Alors on danse", până ceva mai recent, nu am mai ascultat nimic de la Stromae. "Alors on danse" a fost un cântec pe care îl auzeai peste tot, însă atunci nu am avut curiozitatea să mai ascult şi altceva de la el (dacă stau bine să mă gândesc, nu prea am avut timp de asta).
O bloggeriţă vorbea la un moment dat de el, aşa că m-am pus pe ascultat, începând cu "Papapoutai". Nu ştiu să spun ce îmi place la el. Dar îmi place. Poate pentru că se simte că pune suflet, poate pentru că fiind belgian cântă în franceză (deşi soarta l-ar fi putut la fel de bine să-l facă să cânte în germană), iar mie îmi place franceza (nu că aş cunoaşte-o pe cât îmi place).
"Formidable" este povestea unui bărbat părăsit, nefericit. Videoclipul este foarte tare şi cred că nu putea să exprime mai bine de atât starea acestuia. Zi ploioasă, înnorată, Stromae iese de la metrou mort de beat şi vorbind aiurea "Formidable, formidable/Tu étais formidable, j'étais fort minable,....etc". În staţia de tramvai Avenue Loise din Bruwelles oamenii se uită ciudat la el, unii îl ocolesc, alţii îi filmează. Apar clipuleţe pe net cu el beat, ca după câteva zile să lanseze videoclipul. Şi totul a fost filmat cu un telefon.
Poate unora li se va părea ciudat, însă eu sunt adepta principiului că farmecul stă uneori în lucrurile simple.
Ideea cântecului a pornit de la o experienţă personală a cântăreţului care a fost abordat la un moment dat, când era cu prietena sa, de un om al străzii care l-a întrebat "Alors, vous vous croyez beau?".




marți, 5 noiembrie 2013

Copacul capătă înţelepciune.


Înscriere la CARMEN.

Am făcut un băiat să plângă.

Am făcut un băiat să plângă.

În oala mea de vrăjitoare am pus de toate. Vroiam o vrajă ascunsă, dulce, parfumată, roşie ca sângele. Mi-am pus şorţul (ce, credeţi că vrăjitoarele nu au şorţ?) şi mi-am cules din grădină cele trebuincioase, o picătură secretoasă de aici, un pumn de secrete de colo, o mână de secretoşenii de dincolo. Şşşşşş, nu am voie să spun mai mult! Grădina mea unde copiii înfloresc toamna, iar primăvara rândunicile aduc pufuşori pe care îi presară ca să iasă fragi.
Am pus oala pe plita - doar vrăjitoarele cele mai bune au plite incorporabile - şi apă fermecată în ea. Apa a început să bolborosească în barbă poveşti nemuritoare şi să-şi cheme verişorii aburi la un ceai. O pulbere lucioasă am adăugat şi-am mestecat, am mestecat, am mestecat, am şoptit magii şi incantaţii de la bunici cu păr de caier adunate. Toate tainele vechilor rânduieli s-au adunat deasupra şi spuneau "Acum e momentul". Momentul în care universul şi-a vărsat nemărginirea, iar petalele moi ale stelelor sacrificate de acesta au căzut cu zgomot surd de antimaterie. Aha! Am exclamat triumfătoare şi am pus un capac să nu iasă faptele de-acolo. Capacul dârdâia nemulţumit că trebuie să ţină sub el atâtea şi pufăia din când în când nervos. Când mirosul mi-a dat de ştire că vraja s-a înfăptuit, capacul l-am smucit cu o privire şi am lăsat să mi se desfăşoare în faţă toate minunile copilăriei. Fiecare amintire am pus-o într-un pocal de argint transparent şi am ferecat-o cu rochiţe de volbură albe.
Soţul, ca un soţ bun de vrăjitoare ce este, mi-a adus mătura. Mă pregăteam să aduc înapoi din trecut alte gusturi pe care unii le consideră apuse. Iar el a rămas acasă să caute pe internet oferte de cuptoare incorporabile. Vrăjitoarele sunt ele vechi în această lume, dar nu sunt învechite.
Am cutreierat munţi învăluiţi de poveşti stranii cu zâne, dealuri arse de suflul dragonilor aurii, câmpii înflorite cu flori de mac şi stânci spălate de valuri albastre. Şi am găsit ce căutam, în colţul inimilor topite de dor.
Când am ajuns înapoi, în bucătărie am găsit un cuptor de la Hotpoint Ariston ce abia aştepta să recreeze gustul copilăriei. Am zâmbit în sinea mea. Ce ţi-e dom'le cu tehnologia de azi, vechile vrăjitoare trebuiau să aprindă cuptoare, să pună ceaune pe focuri de lemne, iar acum, înfăptuirea unei vrăji bune este la o distanţă de apăsare a unui singur buton

Am pornit vijelios, aveam multă treabă. Praf alb ca ninsoarea plutea printre degete, valuri albe de duioşie se împleteau cu galbene fiinţe prinse-n coji, iar pomada se alinta sub raze dulci de lapte. În faţa mea se desfăşura un dans frenetic, încolăciri şerpuitoare într-un vas de lemn de dragon ce te ameţeau dacă te uitai numai la ele. Linişte. M-am apropiat de încleştarea alburie, am măsura-o din ochi, iar bufniţa Magda ce stătea pe umărul meu mi-a spus că ei îi miroase a gata. Foarte bine, am acoperit-o cu un ştergar de pânză moştenit de la străbunica vrăjitoare, ţesut la război. Acesta mormăi satisfăcut şi cuprinse aluatul cu toate cele patru colţuri ale sale. Plămădeala ce-am creat-o din pulbere de ninsoare albă şi câteva nuci începea să crească şi să prindă formă de cozonac. Cuptorul la înghiţit cu poftă şi l-am lăsat aşa două ore ca să îşi vadă de ale lui. Când cozonacul s-a rumenit, cuptorul s-a trezit brusc şi a început să ţiuie disperat că nu-l aude nimeni. Atunci am strigat la el să se potolească, că doar lângă el eram. Am deschis uşa cuptorului, iar două mâini din fuioare de amintire l-au scos uşor pe masă. Mmmmm, minunat! M-a izbit un dor nebun ce m-a trimis din nou în trecut. Eram mică, mică şi bunica mea, Vrăjitoarea Marea, scotea cozonacii din oale. Mirosea a Crăciun şi cetină de brad.

Am făcut un băiat să plângă.

Un suflet zbuciumat, ce se lupta cu propiile-i genuni. Stătea drept şi aparent nimic nu părea să-l doboare. Pe dinăuntru ghem de contrarii, pe dinafară stâncă fisurată. Târa lanţurile-i grele din copilăria ce acum se pierdea în zare. Miros de valuri din Marea Neagră adusese cu el şi o tristeţe nemăsurată. Un copil-om. Un om în devenire, care stătea între două lumi, cea trecută de râul Styx - cu inima- şi cea de acum -cu trupul-  unde se descurca singur. Viaţa din care fusese zămislit era în cer şi-l mângâia acum doar cu lacrimi de ploaie. Cealaltă viaţă, prezentă însă doar prin neprezenţa ei, pleca odată cu valurile mării şi venea rar să mângâie odorul nemângâiat, ca tată. Doar două suflete îl mai purtaseră în braţe până când...până când au plecat şi ele. Departe, acolo unde doar îngerii mai pot vorbi cu ele.

Nu, nu l-am făcut să plângă din dragoste. Nu e vorba de iubire neîmpărtăşită aici.
Am făcut un băiat să plângă cu dulceaţă de trandafiri şi cozonac cu nucă. I-am adus aminte de dulceaţa de trandafiri făcută de bunica lui, cel mai drag om de pe pământ, singura care îi fusese alături atâta timp şi care plecase de curând printre îngeri. A luat prima linguriţă de dulceaţă şi a înghiţit-o cu lacrimi. Apoi a mâncat o felie de cozonac.

Am făcut un băiat să plângă.
Dar i-am alinat sufletul.
Cu dulceaţă de trandafiri şi un cozonac.


Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

luni, 4 noiembrie 2013

Povestea lui Coşulescu Trandafir.

- Bună ziua, mă numesc Coşulescu Trandafir şi am venit în graba mare să împărtăşesc cu voi cea mai mare problemă a mea. O problemă gravă!
- Bună ziua şi bine ai venit la Asociaţia coşurilor anonime. Puteţi să ne spuneţi ce s-a întâmplat?
- Păi, sigur! Să vă spun cum a început totul. Am ieşit odată la plimbare pe un ten plin de sebun şi îmbâcsit. Mi-a plăcut atât de mult, încât acum nu mă mai pot lăsa de acest hobby. În primul rând, să vă zic câte ceva despre mine. Aşa cum o arată şi numele meu, eu sunt frumos, sunt frumos ca un trandafir şi nu înţeleg de ce se luptă atât de mult lumea cu mine. Sunt rozaliu spre roşu şi sunt tare încăpăţânat. Sunt total independent şi ies la plimbare pe feţe doar atunci când vreau eu. Îmi plac surprizele, în cosecinţă, fac multe surprize. Dacă aţi vedea ce reacţii isc! Nu mă dau eu bătut uşor de felul meu şi în orice luptă ies victorios. După părerea mea, mă asortez la orice, la rochii de seară, la costume de nuntă, la ţinută de servici, la uniforma şcolară. Dar cel mai mult, îmi place să merg la întâlniri amoroase, la întâlniri de 10 ani, la prima zi de liceu şi să fac oamenii de ruşine. Eu am personalitate şi îmi place să fiu mereu în centrul atenţiei.
Îmi amintesc cu plăcere de ultima mea aventură, când şi pe acela, fond de ten se numeşte, l-am făcut de ruşine. Tocmai ce intrase tipa la liceu. Vă daţi seama, în prima zi trebuie să te prezinţi bine, faci noi cunoştinţe, colegi noi, băieţi din clasele mai mari, fetele mereu consideră că trebuie să fie cele mai frumoase, se îmbracă cu grijă cu ce au mai frumos şi se parfumează. Trebuie să arate impecabil. Aşa că eu mi-am făcut apariţia chiar în ziua cu pricina. Vai, frumosul de mine. De obicei, prima zi la mine este cea mai bună, atunci sunt în vervă şi la potenţial maxim. Mare, puternic, semeţ, strălucesc ca o stea pe cerul negru. Mda, tipa nu prea a fost încântată. Ne-am luptat ceva. Ea dă cu spirt. Eu, nimic. Ba chiar din contră, mă umflu şi mai tare, îmi încordez muşchii. Tipa dă să mă scuture puţin. Eu nici aşa, mă fac şi mai mândru şi mai frumos. Dă cu fond de ten. Îhî, o victorie parţială, căci drept e că nu am mai văzut nimic, dar după pufăiturile ei am înţeles că încă mai eram vizibil. Şi chiar nu a avut ce face, nu putea să nu meargă în prima zi de şcoală că nu se cădea şi o luau profesorii mai apoi la ochi, mai ales noua dirigă. Săraca, supărată a pornit spre şcoală. Eu, fericit nevoie mare. Toată lumea cu care s-a întâlnit m-a lăudat, fapt ce m-a făcut să fiu şi mai fericit. Aşa că, tocmai când a ajuns la şcoală şi a început să facă noile cunoştinţe, eu mi-am luat batista şi am reuşit să şterg fondul de ten de pe ochii mei şi am ieşit în lume. Ohooo, ce excursie frumoasă am avut, am văzut o grămadă de chestii, mai ales feţe oripilate şi zâmbete maliţioase.
Cam asta a fost tot...ultima mea zi fericită. Offfff!
Coşulescu Trandafir se lăsă să cadă pe scaunul de lângă el, cu mâna pe frunte, supărat rău.
Reprezentantul Asociaţiei Coşurilor Anonime încercă să-l facă să vorbească. Trebuia să îl facă neapărat să vorbească pe acest coş! Se pare că de informaţiile ce le oferea acesta depindea soarta întregii coşerimi.
- Domnule Coşulescu Trandafir, vă rog, dar vă rog mult, cu ultimele puteri, spuneţi-ne şi nouă ce s-a întâmplat mai departe.
- Nu ştiu cum o să pot să vă povestesc totul! Sunt de-a dreptul traumatizat. Nu mai am unde să mă plimb şi ultimele atacuri asupra mea au fost de-a dreptul dezastruoase! Eu eram cel mai tare, cel mai puternic, iar acum, am început să am îndoieli serioase. Bine, încerc să mă adun şi să vă spun totul. V-am pregătit şi un material foto ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face.
Coşulescu Trandafir îşi luă mapa şi începu să facă prezentarea.
- După ce am făcut-o pe tipa aceea de minune, lucru de care sunt tare mândru (şi zâmbi malefic), într-o zi m-am trezit că nu mai am unde să mă plimb cu plăcere. Aşa cum v-am mai spus, mie îmi plac plimbările pe tenuri pline de sebum şi îmbâcsite, ca şi vouă de altfel.
Se auzi un îhâmmm general.
- Ei, uite, m-am trezit că nu mai am unde să mă plimb, nici seara şi nici dimineaţa! Tenul ei a devenit dintr-o dată curat, dar nu uscat, căci să vă spun drept, dacă era uscat măcar aveam o satisfacţie (râse din nou maliţios). După cercetări serioase, am aflat că de vină este acesta. Şi scoase o fotografie cu un gel spumant antimicrobian.
- Uitaţi! Priviţi! Să ştiţi cine este de vină! spuse plimbându-se cu fotografia în mână ca să vadă toţi membrii asociaţiei.

Apoi continuă.
-Ba mai mult, eu ştiam că dacă ea se spală pe faţă, oricât s-ar strădui, prietenele mele, micile impurităţi, erau mereu la datorie, iar eu puteam să mă inflamez liniştit. Acum au dispărut! Au dispărut!
Un oooooo prelung se auzi în sală. Coşurile prezente erau deja terifiate.
- Uitaţi aici! Vă prezint vinovatul: Fluidul antiseptic purificator!
Sala plină ochi de coşuri începu să huiduie.

Coşulescu Trandafir continuă cu emfază:
- Dar ce spuneţi de asta! Am fost pleznit efectiv într-o bună dimineaţă cu o palmă de ulei de gălbenele! Ca mai apoi să aflu că era de fapt o cremă ce stopează secreţia de sebum, cicatrizează urmele lăsate de mine şi pe deasupra este şi antiseptică...şi o lacrimă îi curse uşor...ce am făcut oare să merit asta, unde am să mai ies eu la plimbare!
Sala întreagă îl compătimea pe Coşulescu Trandafir şi se temea de consecinţele acestei noi arme dezvoltate împotriva lor.
- Uitaţi aici, şi ridică o planşă cu fotografia temutei arme!

Apoi, cu o privire pierdută în mulţime, arătă cea mai periculoasă dintre arme.
- Aceasta este o adevărată armă de distrugere, în 60 de minute eşti gata! Aşa ceva nu am mai întâlnit nici chiar eu, care sunt un veteran! L-am văzut pe vărul meu cum a pierit efectiv sub ochii mei. Oftă îndurerat, cu ochii în pământ.
- Dragii mei, cred că vremurile noastre au apus, apoi ridică şi penultima planşă.

- Nu mai  am aproape nimic de adăugat. Însăşi urmele trecerii mele pe faţă au fost ascunse foarte bine, spuse stând cu mâna sus, arătând şi ultima planşă. Plângea de-a binelea.
- Atât am avut de spus!


Plânsete, ţipete, coşurile fugeau care încotro dar nicăieri, în sală se iscase o isterie generală. Preşedintele Asociaţiei Coşurilor Anonime încerca din răsputeri să ţină lucrurile sub control. Cu ultimele puteri răcni şi reuşi să potolească într-o oarecare măsură nebunia. Cu răsuflarea tăiată, terifiat şi el de ceea ce se prefigura, îl întrebă pe Coşulescu Trandafir:
- Trebuie să ştim numele acestei armate ce s-a abătut asupra noastră! Trebuie!
Coşulescu Trandafir, îndurerat, spuse:
- Gerovital Plant Stop Acnee se numeşte. Şi cu ochii strălucind a mânie adăugă - de la Farmec!
Din acel moment, soarta coşurilor a fost pecetluită, iar Asociaţia Coşurilor Anonime s-a desfiinţat ulterior pe motiv de lipsă de membrii.

Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Vai, bade, viaţa asta!

Satul românesc, peisaj mioritic plin de poezie şi de vechi rânduieli din care noi încă ne hrănim emoţiile. Când mă gândesc la satul românesc, în minte îmi apare o casă cu acoperiş de paie şi un tablou de iarnă, cu nămeţi cât casa, cu fumul străveziu ieşind din coş şi poveşti la gura sobei. Văd un farmec aparte pe care alte locuri străine nu au reuşit să-l recreeze pentru mine nici măcar pe aproape. Da, ştiu, e posibil să fiu în mod frenetic paralizată mintal de naţionalisme, ce să fac, chemarea străbună e prea puternică.
Am crescut în astfel de locuri, am avut frumoasa şansă să am bunici la sat, acolo unde am petrecut mai toate vacanţele copilăriei mele. Şi de acolo am cules şi cele mai frumoase amintiri. 
Vara era o nebunie. Dacă în celelalte vacanţe unii copii dădeau mai rar, în vacanţa mare se adunau de te miri de unde, plus cei loco. Făceam o gaşcă nebună, nebună ce se aduna în ceas de seară la vechea şcoală şi ne petreceam timpul cum ştiam noi mai bine şi mai frumos.
Povestea mea nu e legată de gaşca noastră, ci mai degrabă de ceea ce am urmărit împreună într-o seară. Atunci am comparat totul cu o mică scenetă de teatru, cu actori foarte buni, poate aş fi putut spune chiar foarte naturali. O poveste de sat românesc, din genul celor ieşite în afara romantismului ce poate plana asupra ideii a ceea ce este el.
În acea seară lipsea unul dintre noi şi fiindcă nu aveam de gând să îl lăsăm să stea liniştit acasă, am pornit grămadă să-l scoatem din bârlog. Ne-am înfipt toţi în poarta sa şi am făcut tărăboi care mai de care, numai să-l facem să iasă. Era acel partener de joacă de când eram mai mici cu care, din nefericire pentru mine, ajungeam în aceeaşi echipă la pac-pac. Aşa e când te joci cu băieţii, ieşi ca fată mereu în dezavantaj când se pregătesc echipele. Ajungeam noi, "echipa lui frunză-verde", mereu "împuşcaţi" de ceilalţi tocmai fiincă el era un zăpăcit şi jumătate care în loc să fie vigilent, era mereu cu capul în nori după avioane. Uf!
Aşteptând noi să iasă, vedem o momâie care venea agale pe drum. Era întuneric deja, însă după bolboroseli şi după căciula ce se profila uşor, am identificat rapid cine era.
Vizavi de casa prietenului nostru era o curte mai pricăjită, ca să să spun aşa, cu o căsuţă pe măsură. În ea locuia o femeie, Delia se numea, care săraca era puţin mai înapoiată la minte din naştere, dar laudă ei, se întreţinea singură singurică şi avea de toate. Avea o mică grădinuţă, câteva găinuşe şi o văcuţă. Cu toate astea, se ţinea bine şi nu ducea lipsă de gagii. Ca după ea, dar ce mai contează? Şi da, momâia ce se apropria era iubitul ei care, abţiguit puţin şi înflăcărat de focul paharelor, venea la ea. El avea şi job, că altfel nu l-ar fi luat, era cioban la oi. Şi vine săracu tot aşa, pe două cărări, intră pe poartă şi ajunge la uşa ei. Uşa închisă, lumina stinsă, Delia doarme. Bate la uşă şi începe să strige "Hăiiiii, hăiii". Uşa închisă, lumina aprinsă, Delia trează şi nervoasă "Da ce vrei la ora asta, io ţi-am zîs să vi când să vi, nu acuma. Ia vezi-ţi de drum şi lasă-mă-n pace!"
"Hai tu, că io te iubesc, lasă-mă în casă"
Şi Delia nu şi nu. Că n-o venit când trebe, că mai îi şi bat pe deasupra, nu şi nu!
"Da io sparg uşa" răcni el, deşi uşa, şi din carton să fi fost nu ar fi dovedit-o, aşa era de pricăjit.
Şi dăi la uşă, şi cată lemn să spargă uşa, şi calcă cu bocancii castraveţii Deliei şi una bucată Delia şi mai nervoasă. 
Vede că nu-i dă de capăt uşii, se duce la geam.
"Hai tu Deliuţă dragă, lasă-mă să intru".
"Dute-n treaba ta omule, tu la mine nu mai ai ce să caţi"
"Da io sparg geamul"
"Atâta îţi trebe numa, c-apăi vezi tu" şi deschide geamul, prevăzătoare, ca să nu-l spargă fiorosu. Geam de casă de munte, pe unde nu încape decât o mâţă moartă de foame.
Şi dă fiorosu să intre, aşa bat cum era şi vine Delia şi îi dă o tigăiuţă în cap "Nah, ieşi afară", zdrang una, zdrang două, fiorosu ameţit "Ioi, vai", bagă cumva un picior pe geam, zdrang încă una, cade în fund, se ridică, s-ar băga cu două picioare, da' nu poate, se dezechilibrează, cade pălăria de cioban, na, bai, aia musai să stea pe chiflă, ia căciula, iară vrea să intre, nu poate, Delia face de nervi cafea, zicând-i sudălmi câte şi mai câte. Năcăjit omul, vede că nu poate. O mai roagă odată "Delie, şi io amu ce fac, unde să dorm?"
"Da dute la găini şi te culcă în coteţ"
Pesemne trudit de-atâta luptă cu uşa şi geamul, sau poate vrând să-i facă în contră Deliei, poate chiar să o impresioneze cumva şi să îl lase mai apoi înăuntru, cumva resemnat, zice "No bine tu Delie, dacă aşa zâci tu, m-oi culca la găini". Şi se duce omu şi se sfădeşte cu găinile, şi îşi face loc frumuşel în coteţ printre pene şi cu găinile profund nemulţumite cârâind.
Se aşternu liniştea. Delia îşi bea cafeau bodocănind încă furioasă. Şi curând, auzirăm noi un sunet ciudat. Or fi găinile...ori ciobănaşu nostru doarme? Clar, ciobănaşu sforăia, îşi găsise fericirea în braţele unor puicuţe şi era deja în lumea norişorilor pufoşi.
Noapte bună copii, 
Şi-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea mea.
True story. 
(toată sceneta să v-o imaginaţi cu nişte spectatori râzând până la epuizare). Realitatea bate filmul!

Proba este sponsorizată de Reeja.ro.
Acest material a fost scris pentru SuperBlog2013.

vineri, 1 noiembrie 2013

Tu şi eu, o simbioză perfectă.

-Vii? a spus el.
Eram emoţionată rău, însă curiozitatea mea era dincolo de orice limită. Nu aveam aşteptări fiindcă era ceva nou pentru mine, iar chestiile noi şi care mă iau complet pe nepregătite nu au timp să-mi formeze aşteptări, idei despre ce sau cum va fi. Prezenţa sa mă tulbura destul de tare ca să îi dau vreun răspuns destul de inteligent şi să intru în acel joc în care dai de înţeles că nu, dar de fapt e da. Atracţia era prea puternică să pot să mai gândesc obiectiv. Şi da, muream de nerăbdare. I-am răspuns afirmativ fără să clipesc, furată de moment.
Avusesem de ales între el şi încă trei, însă el era cel mai frumos. Avea trăsături clar definite şi puternice, dar în acelaşi timp elegante. Un aer misterios îl învăluia, era exact picătura fermecătoare necesară ca o femeie să o ia razna. Mirosea a parfum de rafinament şi clasă. Un început frumos, am gândit eu.
Nici nu mi-am dat seama când am pornit, doar am observat că deja pe geam se vedeau desfăşurându-se clădiri parfumate cu lumina soarelui, oameni păşind pe perne de aer şi stropi de fericire udând parcurile. Ce ciudat! Oare visez sau e realitate?
O convorbire naturală, firească s-a legat între noi, aşa am aflat că avem pasiuni comune. Ne pasă, da! Ne pasă de lumea aceasta, de natură, de viitorul celor ce ne vor urma. Totodată, a dat de înţeles că e un spirit econom, ca şi mine şi mi-a spus că nu e greu de întreţinut.



Încă nu ieşisem din oraş, aşa că a fost nevoit de multe ori să oprească şi să repornească. L-am întrebat dacă nu îl deranjează asta, iar el s-a uitat la mine.
-Hm, nu ştii cu cine ai de-a face, pot trăi din asta!, apoi a zâmbit discret.
Asta m-a făcut să am încredere în ceea ce reprezenta el.
Mi s-a descris ca fiind un tip neconvenţional, că nu este ca toţi ceilalţi şi că i-ar face plăcere, dacă vom fi împreună, să ne plimbăm. Plimbări lungi prin ploi şi culori tomnatice, prin veri toride şi leneşe, prin ierni îngheţate şi albe, în vacanţe de neuitat. Mă uitam la el şi nu îmi venea să cred! Eu însumi nu sunt o persoană convenţională, îmi place noutatea, ieşirea din rutină, viaţa şi mai ales plimbările. Împreună mi-a promis că mă va duce până la nori şi înapoi.
- Dar inima ta? Eşti sigur că vrei să mi-o dai?
Aşa am aflat că el are două inimi, una pasională, înflăcărată, puternică, care-i punea sângele în mişcare şi cealaltă, care-l propulsa spre infinit. Şi mi le oferea mie pe ambele. Câtă iubire poate încăpea în două inimi? Nu puteam decât să mă simt flatată.
-Nu mă crezi că încep să te iubesc, spuse el? Şi îmi arătă pe un ecran toate fluxurile de energie care circulau în fiinţa sa.
Cine ţi se deschide aşa de la prima întâlnire? Oare era doar o tehnică menită a mă impresiona sau chiar era adevărat tot ce încerca el să îmi sublinieze? Că este pentru mine, că sunt pentru el, că este puternic, că va avea grijă să mă simt alături de el perfect...
Încercam să mă conving eu pe mine însumi că nu este perfect şi că nu ne chiar potrivim, poate de frică să nu fiu dezamăgită sau că nu aş putea să-l strunesc. Dar eram deja cu mai mult de un picior băgată în această aventură ce se prefigura a fii minunată. Ştii cum e acel sentiment care te face să spui da cu toată fiinţa ta însă instinctul de conservare te face să fii puţin reticent şi să mai aştepţi până să ţi se confirme ceea ce tu deja simţeai?
Am ieşit din oraş şi ne îndreptam spre o staţiune de munte, mă cuibărisem confortabil, mă simţeam iubită şi protejată. Nici nu mi-am dat seama că începusem să mergem cu viteză, dar lin, se vedeau deja coamele munţilor învăluite în nori pufoşi, iar imaginile de la fereastră erau din ce în ce mai sacadate.


Doamne cât putea fi de relaxat când conducea! Îmi dădea o stare de linişte la orice viteză, aşa că am lăsat uşor capul pe spate încercând să îmi ordonez gândurile. Pentru o clipă am închis ochii şi am crezut că plutesc, plutesc spre un vis încă neîmplinit al meu, simbioza perfectă dintre mine şi el, un viitor împreună de durată, sănătos şi echilibrat. Pluteam.


Taci. Ascultă. Simte.
Dacă ţi s-a făcut pielea de găină înseamnă că ştii despre ce vorbesc.
În faţa noastră se desfăşura un peisaj minunat, munţi grandioşi, nori învolburaţi. Îmi doream să ajungem la acei nori, însă deocamdată pluteam pe propriul meu nor şi îmi era bine. "Până la urmă nu destinaţia contează, ci drumul în sine."


Am ajuns. Am coborât. Şi am spus:
-Deci, aşa arată înălţimile!
Ne-am privit şi atunci am ştiut. Simbioza perfectă dintre mine şi el. Viitorul părea că se aşterne de acolo sus la picioarele noastre. Nu mai pluteam, stăteam deja pe acel nor.
Toyota Auris Hibrid.


Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.
Imaginile sunt preluate de pe pagina de facebook Toyota. De pe aceeaşi pagină am preluat şi sloganul "Până la urmă nu destinaţia contează, ci drumul în sine."

miercuri, 30 octombrie 2013

Cina în familie.



Invitaţia la masă primită de familia LuxuryGifts a fost o surpriză extrem de plăcută. Tocmai ce ne mutaserăm în cartier şi nu prea cunoşteam multă lume. Stăteau aproape de noi şi tot ce ştiam despre ei era că se învârteau într-o lume mai aparte, cea a cadourilor. Tot cadourile au fost cele care ne-au îndreptat paşii spre această familie cu care am legat o relaţie de lungă durată. Soţul meu, în căutarea cadoului perfect a fost ajutat foarte mult de domnul LuxuryGifts care l-a îndrumat cu multă bunăvoinţă. De la început s-au înţeles bine, iar când domnul LuxuryGifts a aflat că suntem vecini a hotărât numaidecât să ne invite la masă.
Prietenele mele ştiau de această familie, astfel că nu am scăpat să nu le povestesc despre ei la o cafea. 
Am fost primiţi cu căldură de această familie minunată. La intrare am fost întâmpinaţi de doamna LuxuryGifts, o femeie blândă şi elegantă, cu părul uşor grizonat, căreia cu greu poţi să îi stabileşti vârsta. Avea părul strâns frumos la spate, astfel că i se vedeau cerceii superbi cu cristale Swarovski Blue Dream Parure Milano. Rochia ei albastră venea în completarea colierului "Midnight" ce se asorta cu cerceii. Nu era de mirare că alesese această culoare, căci ochii ei erau de un albastru ocean ce îţi pătrundea până în adâncul sufletului. Cu un zâmbet ne-a poftit în holul ce dădea larg spre living, ne-a rugat să ne lăsăm hainele şi să ne facem comozi. Nu am putut să nu observ ramele foto ce stăteau pe servanta din hol şi care cuprindeau întreaga familie în diferite ipostaze ale vieţii lor, nunta seniorilor LuxuryGifts, căsătoria copiilor lor, botezuri, călătorii. Nu numai fotografiile în sine mi-au atras atenţia, ele subliniind importanţa valorilor tradiţionale în această familie, ci şi ramele deosebite şi potrivite pentru fiecare eveniment în parte. Tot în hol, pe peretele opus servantei, se afla un ceas cu oglindă şi am zâmbit, cu siguranţă mi-ar fi prins bine şi mie unul, fiind o persoană ce are tendinţa să întârzie mereu.
În living se afla întreaga familie formată din seniorii LuxuryGifts, cei doi copii căsătoriţi ai lor, ginerele şi nora, precum şi copiii acestora, două fete şi un băiat, aceştia din urmă având între 5 şi 10 ani. Am intrat oarecum sfioşi, dat fiind faptul că erau aşa de mulţi şi nu îi cunoşteam (doar soţul îl cunoştea cu domnul LuxuryGifts), însă într-un timp extrem de scurt ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Am fost serviţi cu un aperitiv uşor şi am fost surpinsă de frumoasele furculiţe speciale pentru aperitiv cu cristale Swarovski. Fiind invitată în casa unei astfel de familii m-aş fi aşteptat să fie mai rigizi, poate mai cu nasul pe sus, însă din contră, m-au făcut să simt că aş face parte din membrii lor. Am avut timp suficient ca până la masă să studiez camera şi familia.
 Livingul avea un stil luxos, însă nu opulent. Bunul gust era la el acasă. Pe o măsuţă era aşezată o cutiuţă muzicală superbă, sub forma unui brăduţ cu cristale Swarovski, iar într-un dulap cu geam trona o minunată sabie. I-am pus câteva întrebări cu privire la aceasta Elizei, fata domnilor LuxuryGifts, care a fost tare drăguţă şi care mi-a dat câteva detalii, aşa am aflat că este Sabia templierilor, o sabie de Toledo.

Într-un colţ al livingului am remarcat un Tablou cu Castelul Peleş pe un şevalet, iar pe o masă un clovn din porţelan de Limoges cu cristale Swarovski.
Am fost poftiţi la masă de către doamna LuxuryGifts într-o încăpere situată chiar lângă living, unde ne aştepta o masă lungă, dreptunghiulară. În mijlocul acesteia erau aşezat într-o vază un buchet alcătuit din 11 trandafiri albi care îţi lua ochii, iar în laterale se afla un set de sfeşnice argintate. Fiecare farfurie avea în dreptul ei un suport pe care se afla un card cu numele fiecăruia, dar şi şerveţele frumos aranjate în inele speciale. Tacâmurile erau aşezate pe suporturi argintate, iar copiii aveau propriile lor tacâmuri, pe măsura lor. În încăpere mai era o măsuţă rotundă pe care erau aşezate un platou argintat cu fursecuri şi o bombonieră sub forma unui glob pământesc.
Masa a fost delicioasă, meritul era al doamnei LuxuryGifts, o gospodină desăvârşită. Eu am stat la masă chiar lângă Eliza, cu care am şi rămas prietene bune. Domnul LuxuryGifts era un om jovial ce a antrenat toate discuţiile pe parcursul mesei. Era îmbrăcat impecabil, dar asta era deja o marcă a stilului său inconfundabil. Costumul său avea ca accesorii butoni placaţi cu platină şi onix, iar în picioare pantofi clasici din piele neagră Scholl. La sfârşitul mesei am servit un vin Chateau Lafite Rothschild 2004.
Băieţii au vrut să fumeze astfel că au mers împreună cu domnul LuxuryGifts în biroul dânsului. Eu, împreună cu Eliza, am urcat în vechea ei cameră pentru a-mi arăta bijuteriile căci împărtăşeam aceeaşi pasiune, iar doamna LuxuryGifts a rămas împreună cu nora sa să se uite de copii. 
Camera era mobilată simplu, iar deasupra patului era o icoană cu Sf. Nicolae, protectorul copiilor. Bijuteriile Elizei erau aşezate într-o elegantă casetă de bijuterii cu floare mov aşezată pe noptieră. Colierele, cerceii, brăţările, broşele din argint sau cu cristale Swarovski, toate erau organizate frumos în acea cutie. Lângă ea mai era o cutie micuţă de bijuterii din alabastru cu capac metalic, despre care Eliza mi-a spus că este o mărturie de la nunta fratelui său şi o ramă foto cu jurnal, cu un Mickey Mouse albastru pe ea primită de la părinţii ei la botezul băieţelului său. Cred că am stat ceva vreme acolo sus, fiindcă avea multe bijuterii, iar eu am vrut să le văd pe toate. Preferatele mele au fost inelul din argint cu cubic zirconia şi perle de cultură şi broşa cu agat şi perle.


Am coborât în biroul domnului LuxuryGifts, pentru a-l anunţa pe soţul meu că este ora de plecare. Biroul avea un aer tipic bărbătesc. Masa de birou era foarte frumoasă, poate şi pentru că avea un organizator de lux cu ornament de argint. O piesă superbă mi s-a părut minibarul în formă de glob pământesc.


Pe unul din rafturile cu cărţi puteai vedea o maşinuţă de epocă decorată cu cristale Swarovski, sunt sigură că cei mici nu aveau voie să umble cu ea, fiind o maşină de colecţie.
Am ieşit cu toţii din birou şi ne-am pregătit de plecare. Le-am mulţumit tuturor pentru invitaţie şi le-am spus că ne-am simţit foarte bine. Însă domnul LuxuryGifts nu s-a dezis de la numele său şi a ţinut că ne ofere cadouri de plecare, urându-i totodată soţului meu bun-venit în familia LuxuryGifts. El a primit o casetă pentru butoni din piele ecologică, iar eu o poşetă de seară Ivory, ceea ce ne-a făcut să ne simţit cu adevărat parte din această familie.


Doar flori.


Înscriere la CARMEN.

Sălciua, jud. Alba.

Înscriere la CARMEN.




luni, 28 octombrie 2013

Totul este un joc.

"Şi ce dacă o iubea şi celălalt? Nu conta, el o iubea cel mai mult. Nopţile nu putea să doarmă şi simţea cum se sufocă. Cum ar fi putut să îi atragă atenţia când ea se juca doar cu celălalt? 
Îl ura şi dispreţuia. Era doar în clasa a doua, iar el era în a treia deja. Cum putea Noisette să se uite la o piticanie ca ăla?
Într-o zi, când a ieşit de la şcoală, i-a pus piedică, iar Noisette a căzut şi s-a lovit destul de tare. S-a uitat de jos la el, cu ochii ei verzi înlăcrimaţi şi privirea plină de durere. El a fugit de la locul faptei într-un suflet până acasă. I-a părut rău, dar pe de altă parte, ceva mic şi sadic din el l-a făcut să aibă o satisfacţie. Nu a vrut decât să îi atragă atenţia, să o facă să îl vadă şi pe el. Ce e drept, acum ştia cine e.
A doua zi i-a cerut iertare. Inima lui a fost sfâşiată, căci Noisette i-a spus blând că îl iartă, apoi a ieşit în curtea şcolii cu celălalt. Ar fi preferat să îi spună că nu îl iartă, să îl lovească, să-i spună cuvinte urâte, pentru ca apoi el să o poată urî în linişte.
Când era la grădi trăgea fetele de care era îndrăgostit de codiţe. Acum însă astfel de gesturi nu mai erau de nasul lui. Aşa că, atunci când a venit iarna i-a arătat lui Noisette că o iubeşte. Cu prima ninsoare zdravănă a scos-o cu forţa din clasă şi a dus-o afară la "spălat" şi i-a înroşit toată faţa. Aşa se manifesta dragostea pe atunci, o joacă destul de dură, de-a spălatul fetelor pe faţă cu zăpadă, iar aşa fetele aflau şi ele câţi pretendenţi aveau.
Timpul a trecut, alte iubiri copilăreşti s-au perindat prin viaţa sa. Era deja în clasa a cincea. Chefurile de zile de naştere încă se ţineau în timpul zilei. Ce nebunie era acolo şi ce pline de viaţă erau acele petreceri, fără alcool, ţigări, muzică, doar joacă. Preferata lui era tot un joc al iubirii. Se puneau toţi în cerc şi fiecare rotea când îi venea rândul o sticlă şi trebuia să pupe persoana la care aceasta se oprea. Şi da, dacă sticla era învârtită de o fată şi se oprea la o altă fată, trebuiau să îşi dea un pup şi la fel era şi în cazul băieţilor. Cum îşi mai strângeau buzele şi ce se mai strâmbau când se întâmpla una ca asta! Da, dar el avea o tehnică specială, ţinea de o rotire scurtă a încheieturii mâinii ca sticla să se oprească doar în dreptul fetelor sau doar în dreptul unei anume fete. Amelie era de data asta febleţea sa. Prima dată când a întâlnit-o la o petrecere onomastică a rămas cucerit de prezenţa ei. Era ca o floare. Iar la petrecerea de acum era prezentă şi Amelie, dar şi Noisette. Când sticla s-a oprit (intenţionat datorită tehnicii sale) în dreptul Ameliei a înghiţit în sec, apoi s-a aplecat asupra ei şi a rămas acolo două secunde şi doar  după aceea i-a dat un sărut. Un sărut apăsat şi prelungit. Amelie, la presiunea celorlalţi care începeau deja să facă galerie s-a tras în spate râzând toată şi roşie ca un rac. De data aceasta era dragoste împărtăşită, clar. Restul petrecerii au stat doar unul lângă altul.
A doua zi a veni Noisette la el şi l-a întrebat dacă vrea să stea împreună mai târziu, în pauza mare. El i-a spus senin că da. În pauza mare Noisette îl aştepta pe banca de sub umbra castanului din curtea şcolii. Desigur că a venit, era băiat de cuvânt, însă a venit de mână cu Amelie."

Ce vremuri! Acum totul era doar o amintire care îl făcea să zâmbească. Lăsă de-o parte cartea Jocurile foamei pe care începuse să o citească, căci îi indusese o stare filosofico-melancolică ce-l făcea să cugete la tot felul de chestii.


Copilărie. Cum o definim fără a ne uita de DEX? Inocenţă, lipsă a grijilor, fericire. Proiectăm toţi o imagine idilică a ei deşi nu pentru toţi are aceleaşi valenţe. Câtă inocenţă mai are un copil nevoit să acţioneze instinctual şi să facă totul pentru a supravieţui? Copilăria a fost sau nu pentru fiecare o şcoală de luptă care să ne pregătească pentru maturitate? Cartea asta îi punea în faţă o mulţime de probleme ipotetice. 
Dintr-o dată îi sună telefonul şi toate aceste întrebări şi gânduri îşi luară zborul ca un stol de rândunele speriate. Pe ecranul telefonului apărea "appel manque Eluise"(apel pierdut Eluise). Se întâlnea de ceva vreme cu ea, era drăguţă însă nu era ceva special. Nu avea chef să vorbească cu ea deşi aceasta îl mai sunase şi de dimineaţă.
De cele mai multe ori însă gândul îi era tot la Aimee. A fost un dobitoc, a avut-o şi nu a ştiut cum să şi-o ţină lângă el. Pierdea serile în compania prietenilor, nu i-a acordat destulă atenţie, ba mai mult, odată a şi înşelat-o. A făcut-o să sufere cumplit. Cândva ea şi-a atins limitele, l-a părăsit. Însă ceea ce îl speria era faptul că toate mizeriile astea le făcuse simţind o mică plăcere undeva în sufletul său, plăcerea de a chinui. Poate era sadic, sau nebun, sau...nu ştia nici el.
Telefonul sună din nou. Tot Eluise. Se hotărî să îi răspundă, până la urmă tot trebuia să facă asta. Eluise spuse că îi era dor de el şi poate o va însoţi la un chef. Mda, femeia asta ştia cum să ţină un bărbat lângă ea! Nu tu reproşuri, nu tu ţipete şi plânsete la telefon. Fusese incredibil de calmă, ba chiar drăguţă ar fi putut spune. Lipsea numai să o iubească.
Seară fiind, se înfiinţă la uşa Eluisei, care veni într-o clipă. Urcară într-un taxi, unde nu făcură decât să se sărute. Nu vorbiseră mai deloc, iar el era mulţumit. Nu prea îi plăceau femeile vorbăreţe.
Muzică, fum de ţigară, alcoool la petrecere şi...Aimee. S-a făcut că nu a văzut-o. Prezenţa sa îl deranja. Nu! Îl sâcâia! Nu ştia cum să scape de Eluise, însă aceasta, în stilul ei, l-a lăsat liber să facă ce vroia şi ea s-a alăturat unui grup de prietene. S-a tot sucit pe acolo, şi-a pus întrebări existenţiale despre iubire, despre sentimentele sale faţă de Aimee, băuse nişte martini, capul i se învârtea, inima îi bătea, picioarele nu aveau stare. Curajul nebunesc hrănit cu alcool luă o decizie. Se apropie încet de ea. Pe ea niciodată nu o "spălase" cu zăpadă. Luă un trandafir dintr-o vază, ajunse lângă ea şi o atinse uşor pe umăr. Aimee s-a întors surprinsă şi când l-a văzut s-a întunecat puţin la faţă.
"-Ce vrei?" spuse ea.
S-a tot bâlbâit, dar până la urmă a reuşit să scoată pe gură ceea ce vroia.
"Îmi cer iertare pentru toate mizeriile pe care ţi le-am făcut". Îi întinse trandafirul. "-Să ştii că te-am iubit!". Şi iată că îi oferi şi ei o "spălătură cu zăpadă", nu departe de cele din copilărie, căci şi asta era dureroasă în felul ei, venită fiind prea târziu.
"-Te iert".
Se aştepta la asta, o cunoştea destul de bine. Şi parcă inima i s-a eliberat.
Lângă Aimee veni un bărbat. Era logodnicul său care după ce îl salută, o luă pe Aimee uşor de după mijloc şi se pierdură în mulţime.
Iubea petrecerile. Dar aceasta nu mai era una ca în copilărie, iar sticla ce alegea pe cine să săruţi fusese înlocuită cu nişte hormoni ameţiţi cu alcool, ce mergeau aproape la sigur. Acum la el nu erau hormoni, era iubire. Alcool era, dar doar în cantitatea potrivită. Doar mişcarea din încheietură mai lipsea, ca să învârtă situaţia în favoarea sa. Totul era un joc!
Luă un pahar cu vodcă şi se duse direct la logodnicul lui Aimee. Râzând, i-l oferi şi începu să poarte cu el tot felul de discuţii de parcă erau prieteni de-o viaţă. Se făcu şi el că bea vodcă, însă în paharul său era apă, iar acestuia îi tot umplea paharul. Începu să îndrepte discuţiile către fete, apoi îi spuse că ştie el o fată extrem de frumoasă. Logodnicul, iniţial, nu prea a vrut să ştie de aşa ceva fiindcă, deh, era pe cale să se căsătorească, însă tocmai cu asta la convins că poate avea ultima şansă să îşi facă de cap. Îl conduse frumuşel către Eluise, care şi ea era puţin ameţită.
"-Să ştii că mi-ar face plăcere să te vă sărutându-te cu un alt bărbat", îi şopti acesteia la ureche.
Eluise zâmbi, apoi îl luă de mână pe logodnicul lui Aimee şi începu să-l sărute cu foc.
Se îndepărtă de cei doi porumbei aprinşi de focurile "iubirii" şi o căută pe Aimee. Aceasta stătea şocată şi se uita la cei doi. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. El o luă în braţe şi, satisfăcut de urzeala sa, îi spuse "Hai să plecăm de aici. Nu te merită."
Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

vineri, 25 octombrie 2013

Un viitor nu prea îndepărtat.

Alarma suna deja de 5 minute. Năuc de cap, se sculă din pat lipsit de chef şi cu părul vâlvoi. Ar mai fi lenevit dacă nu ar fi trebuit să prindă metroul de 7. Miau se urcă dintr-un salt pe pat,  începu să toarcă şi să se alinte pe lângă stăpânul său care îl făcu fericit cu o singură mângâiere. Era un motan vărgat ca un tigru, cu un nume complet lipsit de imaginaţie. Sebastian îl găsise într-o zi pe stradă, povestea clasică, i se făcut milă şi îl duse acasă cu gândul să îl pună pe picioare apoi să îl lase să se descurce singur. Nici măcar nu îi plăceau mâţele, de aceea preferase să nu îi dea un nume şi să îi spună doar Miau. Nu se gândise niciodată că îi va deveni sufleteşte indispensabil.
Venise singur în New York plin de speranţe, ferm convins că va fi apreciat ca artist la adevărata sa valoare aici, în acest rai al posibilităţilor. Dar lucrurile nu erau astfel cum se aşteptase şi începuse să se piardă pe sine. Lucra pe un şantier pentru a se întreţine. Creativitatea începuse să îl părăsească fiindcă el plămădea arta din fericire şi iubire, nu din durere ca alţii. Iar acum era complet nefericit şi deprimat. Începuse să urască firea lucrurilor şi deşi se gândea tot mai des că locul său nu este aici, parcă ceva îl ţinea legat şi se afunda din ce în ce mai tare într-o nepăsare ce-l imobiliza.
Se ridică din pat şi de îndreptă spre bucătărie unde îi desfăcu lui Miau o conservă de carne, apoi puse de cafea. Cu cafeaua în mână se întoarse în dormitorul spartan şi se uită pe gem. Prea multe nu avea ce vedea, doar clădirile înalte şi oamenii ce se vedeau doar ca nişte furnici de la înălţimea apartamentului său. Deschise geamul şi scoase pentru 5 minute capul, dar smogul oraşului îi dădu o palmă olfactivă, aşa că îl închise repede.
"-Iar o zi de rahat", gândi el.
Îşi puse rapid hainele, nici nu se mai spălă pe faţă sau pe dinţi "-Sigur nu mă pup cu cineva", îşi luă stick-phone-ul şi o zbughi rapid din apartament căci timpul trecea şi nu îşi permitea să piardă metroul. Cu căştile fără fir în urechi, conectate la gadget şi cu mâinile în buzunare, strâns de frig, porni printre marea de oameni, mai toţi încruntaţi, fiecare măcinat de a propriile griji.
La metrou, îngroşă şi el turma ce aştepta liniştitită să se urce în vagoane. Se urcă fără chef şi se puse pe un scaun oarecare, îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, lăsând muzica să-i pătrundă fiinţa.
Îi sună stick-phone-ul şi răspunse. Zâmbi uşor, apoi încheie conversaţia scurtă ridicând un deget.

Simţi căzându-i ceva pe picior. Deschise ochii, iar în faţa sa stătea o fată cârlionţată, toată un zâmbet, care nu ştia cum să îşi mai ceară scuze că îşi scăpase cartea tocmai pe piciorul lui. Îi ridică cartea şi i-o dădu, spuse că are bocancii groşi şi nu are nimic. Îl întrebă dacă poate sta lângă el. Normal că putea, era scaunul liber şi  nu aştepta pe nimeni. Cârlionţata se aşeză bucuroasă că s-au împăcat şi începu să citească din carte.
Simţea venind dinspre ea o undă uşoară de parfum proaspăt, răcoros. Deschise uşor ochii şi o privea printre gene. Părul cârlionţat, castaniu, îi cădea în valuri, iar ea, citea extrem de concentrată din carte. Ce ciudat să vezi că cineva mai citeşte din cărţi în ziua de azi.  Şi lui îi plăceau însă cărţile, mirosul lor şi felul în care le simţeai ţinându-le în mâini. Parcă povestea ce o cuprindeau era mai aproape de tine. Se gândea că ele au un sufletul lor, de aceea ajungeai să fii dependent de ele.
Ajunse la destinaţie, coborî din metrou şi îşi continuă ziua în acelaşi stil, rutina muncii, rutina întorsului la apartament ...nu îl numea casă ci doar un loc trecător prin viaţa sa.

Altă zi, altă aşteptare la metrou. Aceeşi turmă de "rutinari". Se aşeză în metrou plictisit, aşteptând să ajungă la destinaţie. Închise ochii ca de obicei, lăsând gândurile să fie legănate uşor de mişcările metroului. Simţi un miros cunoscut, însă credea că e în semivisare. Asta până ce primi o lovitură destul de puternică în mână. Tresări şi se uită puţin nervos în laterala sa. Aceeaşi fată neîndemânatică şi cărlionţată stătea lângă el, ruşinată, dar asta nu mai era o noutate, iarăşi scăpase ceva pe jos, de data asta nu pe piciorul său, dar când se ridicase îl lovise. Din nou. Şi din greşeală. Rămase puţin blocată când îl văzu, surprinsă însă chiar şi ea că în acest oraş mare reuşise performanţa ca în două zile să lovească aceeaşi persoană necunoscută.
- Pardon, spuse ea.
- Ăăăă, nu face nimic, îngăimă Sebastian.
- Hm! Cred că mă urmăreşti, spuse ea.
Sebastian făcu ochii mari şi zise amuzat:
- Cum, eu! Dar ce, eu am venit şi te-am lovit de două ori în două zile?! Din contră, aş putea spune că tu eşti cea care mă urmăreşti! Şi aş putea chema şi poliţia pentru loviri cauzatoare de...
- Cauzatoare de....ce anume? spuse ea puţin încruntată.
- De tulburări de rutină, apoi a râs.
- Mă numesc Elisee, apoi îi întinse mâna delicată.
- Sebastian...îi luă mâna, o privi în ochi, iar din acest punct totul s-a schimbat. Dar absolut tot, viaţa, inima, lumea sa, tot.
Au devenit iubiţi, o urmare naturală a acestor întâlniri parcă predestinate. Iubeau amândoi cărţile, aveau aceeaşi părere despre destin, doar el era cel ce-i adusese împreună. Iar Sebastian, plin de fericire şi de iubire, a început să creeze din nou. Şi parcă dintr-o dată toate uşile i s-au deschis şi toate mergeau perfect. Iubea acum New York-ul. Cum de putuse să îi treacă prin cap că l-ar putea părăsi? Acum avea tot ceea ce şi-a dorit.

Era tot ce şi-a dorit. Sebastian nu era ca alţi băieţi, nu era dependent de jocuri de strategie, shootere, acţiune, multyplayere. Îşi dorea o viaţă. O viaţă adevărată. Dar cum aceasta îi dăduse un şut în fund, a preferat în locul luptei o variantă cu mult mai atrăgătoare şi mai uşoară. Gaming.
O evoluţie spectaculoasă a gamingului s-a produs odată cu avansarea tehnologică fără precedent. Înţelegi că totul este posibil acum? Şi nu într-un viitor prea îndepărtat de tine.
Era simplu, calculatorul era baza, dar nu erai legat de el. Printr-un cip activat din afară de o altă persoană, puteai să începi jocul doar prin transmiterea către acesta a ceea ce ai în minte. Puteai să îţi construieşti o lume paralelă, total diferită de a ta, puteai şi să integrezi în lumea ta lumea pe care ţi-o doreai. Şi nu era o ciudăţenie ca pe străzi să vezi oameni vorbind singuri, sărutându-se cu o persoană care nu exista, plimbându-se de mână cu cineva care nu exista. Era deja o normalitate. Mai greu era să ieşi din această lume şi să revii la viaţa adevărată.
Era un joc de simulare urbană ce avea la bază principiile unei vieţi relativ normale, un concept ce nu avea impuse limite, dar unde puteai aduce îmbunătăţiri ale propriei vieţi. Efectiv trăiai o altă viaţă în viaţa ta. O variantă îndepărtată a jocului Sim City, care a fost folosit ca sursă de inspiraţie, dar cu sute de variante acum.

Sebastian era nervos. Cârlionţii iubitei sale Elisee nu se mai vedeau aşa de bine...sau poate nu îi mai plăceau lui. Iar ieri, în timp ce se plimba cu ea în Parcul Central a început să meargă sacadat. Seara când s-au întors , umbra ei apărea pixelizată. Nu îi convenea situaţia, căci fantasma sa trebuia să fie perfectă. Ieşi din joc şi urcă singur de data aceasta în apartament. Începu să caute pe un forum gaming o soluţie la problema sa. Problema era de la placa video care nu mai făcea faţă jocului, avea nevoie de o placă video dedicată, iar pentru asta a fost îndemnat de pe acel forum să se orienteze înspre plăci video nVIDIA. Trebuia urgent să-şi cumpere una, era total dependent de noua sa viaţă, aşa că a căutat un magazin online de unde a luat ce a fost mai bun, o placă video Gigabyte GeForce GTX 690 4096MB DDR5.

Am trecut pe lângă Sebastian. Era în lumea lui, dar cu toate astea m-a văzut şi m-a salutat. Se plimba de mână cu soţia lui invizibilă pentru mine. Nu am putut să nu mă întreb dacă era tot cârlionţata sau nu. Oricum, eu eram deja destul de ocupată. Aveam o lume de salvat şi un joc de câştigat, căci o mulţime de dragoni invadaseră oraşul. Dorinţa mea de mică de a fi un super-erou adevărat era pe cale de a se îndeplini prin ceea ce viitorul a adus pentru jocuri.



Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

miercuri, 23 octombrie 2013

Despre dragoste şi alte năbădăi.

-Aş îndrăzni să spun că azi mă simt cam mototolită. Ieri am fost mâzgălită toată ziua cu pixul acela antipatic, de care EA nu se mai desparte nicicum, iar acum uite la mine! Este albastru şi ştii doar că mie una nu îmi plac albaştrii, doar cei roşii. Şi pe de-asupra sunt şi cu capsa pusă.
-Vezi doamnă, eu sunt un capsator onorabil, vă rog nu daţi vin pe mine pentru starea dumneavoastră de indispoziţie!
-Ştiu, ştiu, nu aveţi nicio vină, dar simt nevoia să mă descarc.
- Draga mea, spuse post-it-ul, nu ai ce face, pixul albastru e febleţea EI, potoleşte-te dacă nu vrei să ajungi în distrugătorul de documente!
- Ce, cine, cum, unde? strigă distrugătorul de documente abia trezit din somn! Mi-e foameee!
Hârtia începu să tremure toată.
-O, nuuuu! Faceţi linişte că ţipă iar ăsta şi ştiţi ce îi place să mănânce!
Din cutia cu pixuri, semeţ se ridică pixul albastru.
- Despre mine vorbeaţi fetelor? Hârtie, ia vezi că te caută disperat cineva, apoi râse înfundat la imaginea cufundării hârtiei în gura hulpavă a distrugătorului de documente.
Hârtia se uită urât la el şi spuse:
- Scuteşte-mă! Mai bine te-ai şterge la nas că îţi curge pasta, apoi întoarse furioasă coala.
Toate produsele de papetărie asistau zilnic amuzate la cearta dintre cei doi, hârtia şi pixul albastru, căci erau favoritele EI. Se certau fiindcă fiecare considera la rândul său că era cel mai iubit de către EA şi cel mai folosit. Capsatorul era iarăşi unul din preferatele EI, însă acesta era un domn ursuz şi nu se băga el în astfel de certuri. Avea o familie mare de capsatoare de dirijat şi nu avea timpul de risipit pe aşa ceva.
Hârtia avea şi ea mândria ei, desigur, căci era o marcă bună şi toate informaţiile ajungeau la ea.

Pixul albastru se simţea cel mai important căci toate informaţiile ajungeau la hârtie prin el şi se simţea vital în acest proces.
Ceea ce nu realizau ei era că se iubeau, iar EA era dependentă de ei în aceeaşi măsură. Plus capsatorul, desigur, dar el nu zicea nimic niciodată. Pixul aluneca mereu ca o patină în scris, iar hârtia îi oferea cea mai bună suprafaţă de gheaţă pe care o avea. Doar nu realizau asta încă.

La primă oră a dimineţii am intrat în birou destul de somnoroasă. Am vrut să alung starea de somnolenţă pe care încă o aveam şi am dat drumul la radio. Mai bine!
Mi-am pus cafeaua pe masă şi am început să îmi pregătesc "terenul". Am luat câteva coli de hârtie, am pus pixul alături şi am căutat din priviri capsatorul. Aha! L-am văzut! Sorb din cafeaua caldă, i-au pixul şi încerc să notez nişte idei. Doar ce scrisesem câteva rânduri, că i s-a terminat pasta. Era cazul, că doar nici nu mai ştiu de când îl aveam. Săracul, m-a ţinut mult şi bine, am gândit, apoi îl arunc la gunoi. Caut alt pix, aveam doar roşii şi negre, iau unul roşu în mână, apoi sun la colega să facă o comandă de articole de papetărie la 
şi continui să îmi notez ideile. Îmi sună mobilul - şefa! - şi ies val-vârtej din birou.

O linişte mormântală plutea, nici radio-ul nu mai îndrăznise să mai cânte. Un bocet uşor de auzea de pe birou, iar hârtia udă încerca să ajungă la margine ca să-şi salute vechiul companion rămas fără pastă.
Post-it-ul încercă să o încurajeze şi îi spuse:
- Lasă, nu te supăra, cu timpul o să treacă şi alt pix albastru o să apară în viaţa ta.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog2013.

Ciupercuţe.







Înscrie-te şi tu la provocarea "Miercurea fără cuvinte" de pe blogul lui CARMEN.